Se întâmplă uneori să îmi vină să scriu articole pe care să nu le citească nimeni (pentru că dacă nu ești influencer pe ceilalți îi doare-n cur de tine), cum ar fi, de exemplu, despre viața mea și cum o mai duc. Articolul de față este cauzat, în parte, de aproape cearta pe care o am des cu o parte din familie asupra jobului pe care (nu) îl am.
Ce mi se reproșează (și pot înțelege parțial chestia asta) este faptul că, având în vedere situația disperată pe care o am, ar trebui să accept orice serviciu ca să am cu ce îmi plăti facturile. Doar că, vezi tu, eu țin minte foarte bine că am încercat și nu a funcționat. Uite cum:
În 2012, imediat după ce am terminat liceul, am fost împins de la spate să mă înscriu pentru acel ajutor de șomaj acordat proaspeților absolvenți. Am făcut asta, dar 1. nu îmi doream să stau prea mult în situația respectivă și 2. evident că nu era suficient. Primul job pe care l-am primit a fost de manipulant marfă în depozitul unui lanț de magazine din Călărași. Acest job a durat fix o zi (de dimineața de la 6 până după lăsatul serii) din 2 motive: pe lângă faptul că munca fizică era extrem de epuizantă (imaginează-ți o persoană de cca 50 de kilograme ducând în fiecare mână câte 2-3 bidoane mari de apă) a mai fost și fapta bună (atât la propriu cât și la figurat) a vreunui coleg care mi-a tăiat cauciucurile bicicletei în care doar ce investisem o parte din ajutorul de șomaj special pentru acel job. Așa că după seara aceea a fost pa-pa job… și pa-pa ajutor de șomaj.
Părinții au mai reușit cumva să mă suporte încă 2 ani. În toamna lui 2014 am avut al doilea job: la o spălătorie auto. Program „mișto” de la 7 dimineața până la 7-8 seara de luni până sâmbătă, iar duminica de la ora 7 până între orele 14 și 15. Pe lângă program, aveam de-a face cu diverse substanțe folosite în domeniu (chiar dacă diluate, că doar trăim în România) care, în combinație cu apa rece făceau din acest serviciu ceva de invidiat pentru orice corporatist. Glumă tristă, desigur. „Armata” mea, după cum îi plăcea să spună colegului (mai în vârstă, care făcuse stagiu militar pe vremuri) pe care îl aveam, a durat fix o lună și jumătate.
A venit vara lui 2015. Am mers împreună cu un prieten la un eveniment organizat de AJOFM Călărași pentru cei aflați în căutarea unui loc de muncă. După ce am schimbat câteva cuvinte la stand cu viitorul angajator, ne-a invitat să îi facem o vizită a doua zi la sediu. Unde am și rămas să lucrez timp de fix 3 luni, dacă nu pun la socoteală concediul medical de o săptămână pe care l-am avut din cauza acelui job. Munca desfășurându-se într-o fabrică de mezeluri (unde temperatura trebuia să fie în jur de 5 grade, dar practic era de 15 pentru că trăim în România) și presupunea ambalare, etichetare și cărare de produse din carne. Sute de kilograme pe zi, 16 ore pe zi. Vineri – program „scurt” de doar vreo 8 ore; Sâmbăta – liberă. După lunile petrecute acolo nu am fost în stare de nicio muncă fizică timp de un an întreg, corpul vibrându-mi întruna într-un mod neplăcut.
Primul job în care a trebuit să îmi folosesc mai mult mintea decât brațele a venit în 2017, în București. Trebuia să vând accesorii și servicii GSM într-un magazin de pe Calea Moșilor, foarte aproape de Obor. Acesta a durat doar 2 săptămâni și m-am despărțit de el parțial din cauza unei neînțelegeri: superiorul avea impresia că nu fac suficient de mult pentru a convinge potențialul client să facă achiziția, când de fapt marea mea problemă era cu numărul mare de taskuri dintre clienți, lucrul cu casa de marcat (pe care colegul ne-superior se pricepea de minune să o ocolească, doar trăim în România) și întârzierea cu care am deprins folosirea softurilor necesare diverselor operațiuni.
Primul angajator cu adevărat serios la care (aproape) am lucrat a fost FAN Courier, în 2018. Am spus „aproape” pentru că, de fapt, a fost vorba de un program numit Școala FAN prin care ei ne instruiau pentru obținerea permisului de șofer (pe care am reușit să-l iau un an mai târziu), urmând ca apoi să profesăm la ei. Primeam chiar și un ajutor financiar de la ei, însă nu a fost suficient pentru a rezista până la terminarea acestei „școli”, fiind nevoit să găsesc urgent un serviciu cu program complet (cel din paragraful următor). Ideea asta, frumoasă după părerea mea, a eșuat; nu cred că a fost vreunul dintre cei 4 colegi care să fi finalizat instrucția. Nu am reușit să mă revanșez față de această firmă sau, spus mai pe românește, încă le datorez niște bani; ei, oameni finuți, nu m-au întrebat niciodată de ei, dar oricum n-aș fi avut de unde să le dau.
Rămânem în anul 2018 pentru cel mai serios job pe care l-am avut vreodată, fiind la momentul respectiv exact ceea ce visam să fac. E vorba de munca într-o agenție de marketing digital. Am început prin a publica niște informații pe site-urile unui client cu afaceri în afara țării; apoi m-am ocupat de pagina de Facebook a altui client; am lucrat la introducerea conținutului pe site-ul unui client important din București și, sub atenta îndrumare a programatorului (pentru că nu mă pricep la asta), am lucrat și la designul acelui site. Apoi m-am ocupat de content și SEO + traduceri din engleză în română. În acea agenție am simțit că au sens toate cunoștințele mele și am înțeles de fiecare dată cu ușurință ce aveam de făcut. Am lucrat acolo până la sfârșitul lunii trecute, adică 13 luni (pentru profanii superstițioși) și probabil aș mai fi stat dacă salariul nu ar fi rămas în urmă cu 2 luni (ceea ce mă face restant la chirie pe 2 luni, motivul meu principal de disperare).
Și iată-mă ajuns în prezent, căutând cu disperare (pun accent pe cuvântul ăsta) un nou job de vreo 6 luni deja. Poate încă mai par pretențios pentru că nu accept orice alt job, dar eu știu în adâncul sufletului meu că am încercat. De fucking 5 ori. Și nu a mers. E clar acum de vreau să lucrez în comunicare? Pentru că asta POT să fac, ȘTIU deja ce presupune un astfel de job și, ca începător, am nevoie de îndrumare minimă sau deloc pentru viitoarele taskuri. Pentru că scriu și mă exprim în engleză și română mai corect decât mulți dintre oamenii (mai cunoscuți decât mine) pe care îi citesc pe internet, mă refer în special la oameni care lucrează în publicitate. Și pentru că pot scrie peste 1000 de cuvinte despre o viață de căcat (vezi cazul de față) sau despre un brand de (viitor) succes. Și, sincer, aș prefera să fie a doua variantă, dar asta nu mai depinde de mine.
Punctul meu slab este că ceea ce am eu unii numesc creativitate, iar alții nebunie. Partea bună pentru viitoare agenție la care voi lucra e că le poate avea pe ambele în același preț!