Astăzi m-am trezit cu mult mai devreme decât de obicei și am avut timp să meditez asupra anumitor lucruri, fiind ajutat și de cele petrecute pe parcursul acestei veri. Am reflectat la relația poeziei cu lumea și cu mine, în special. Am ajuns la următoarele concluzii:
Am scris, zic eu, destul de mult în toți anii care au trecut, asta fiind activitatea mea preferată. Unele persoane spuneau că scriu bine, altele încă mai spun asta. Unele dintre textele cu care îmbrăcam paginile îmi păreau chiar și mie reușite. Dar mi-am dat seama acum că acelea nu erau versuri adevărate. Cele mai interesante texte nu erau împinse din mintea mea către vârful pixului de vreun sentiment, oricare ar fi fost el. Erau doar alăturări de cuvinte. Nu erau poezii aduse pe această lume de inspirație, ci, mai degrabă, de gândire. Nu „mă forțam” să le scriu, doar că era vorba de creație conștientă, consimțită, ori acum am ajuns să fiu de părere că nu asta înseamnă să fii poet.
Poezia trebuie să vină de oriunde altundeva, în afară de creier. Nu trebuie să fie construită pas cu pas, ci vărsată toată deodată pe suportul fizic sau, de ce nu, virtual. Trebuie să fie condusă până pe buzele autorului de către un sentiment, oricare ar fi acela; da, chiar și de plictiseală!
Cea mai importantă concluzie este că poezia nu trebuie să însemne absolut nimic! Ea trebuie să fie lipsită de importanță pentru toată lumea, cu excepția autorului și a persoanei (obiectului, stării) căreia îi este adresată! Nici măcar nu ar trebui să fie văzută de alte persoane, în afara celor menționate anterior! Abia atunci poezia este adevărată, vie.
Dar cum lucrurile tind întotdeauna să se depărteze constant de ideal și să se apropie în aceeași manieră de concret, ne mulțumim cu o percepție parțial sau total eronată a poeziei, însă acceptată la scară largă. Iar acest lucru nici măcar nu ne mai sperie…