Ieri am avut parte de o mare bucurie: buncii mi-au dat ocazia să merg într-o excursie departe de casă, lucru pe care nu îl mai făcusem de mulți ani și de care îmi era dor. Am plecat să vizităm Mănăstirea Crasna, în județul Prahova.
Vremea nu a fost deloc bună, a plouat cam pe tot parcursul excursiei, cu mici pauze exact în timpul când ne aflam la obiectivele pe care le aveam de vizitat. Pe geamurile mașinii nu se putea vedea nimic, iar prin parbriz bunicul abia putea vedea drumul și pe cel care ne conducea (noi nu cunoșteam traseul, mergând pentru prima dată acolo). Altă părere de rău o am cu privire la faptul că nu am trecut prin niciun oraș important, folosind mereu autostrăzile și centurile ocolitoare, acolo unde acestea existau.
M-am trezit la ora 5 dimineața pentru asta și pe la 6 am ieșit din Călărași. Din păcate, am apucat să beau cafeaua abia vreo 3 ore (și ceva) mai târziu, când ajunseserăm deja în Văleni. De acolo a început să se vadă frumusețea drumurilor de munte, neasfaltate și, pe alocuri, chiar nepietruite. După 7 kilometri de astfel de drumuri am ajuns aproape de vârful unui munte, unde, cu ceva vreme în urmă, drumeții care vizitau Mănăstirea Crasna își lăsau autoturismele. De aici mai erau vreo 700 de metri pe cele mai abrupte pante din câte am văzut (nu neapărat „pe viu” 😀 ), pe care i-am parcurs la dus cu mașina și la întoarcere pe jos.
Ajuns în curta Mănăstirii, amplasată pe coama muntelui, am observat cât de frumos se îmbinau unghiul potecilor cu orizontalitatea clădirilor. Grădinile erau maiestuos ornate cu o multitudine de flori, dintre care, cele mai cunoscute erau lalelele, liliacul și magnoliile. Am încercat să surprind câteva imagini, dar am publicat și mai puține dintre ele în acest album de pe Facebook.
Toată povestea asta m-a obosit foarte mult (deși mi-am dat seama abia când am coborât din mașină acasă) și de aceea nici nu am încercat să o descriu într-un fel anume, ci doar să scriu despre asta. Mă bucur că am bifat această excursie, mai ales că eu am parte de așa ceva la distanță de 5-6 ani sau mai rar. Am să amintesc doar în treacăt :)) că am dat aproape toți banii din portofel pe o cafea de la o benzinărie de pe o autostradă, bifând astfel și cea mai scumpă cafea băută de mine, după cea pentru care am plătit cu o poezie! 😀
Era interesant sa le pui si pe blog. 🙂
M-am gândit și eu, dar după ce am publicat articolul. 😀 Nu am mai vrut să îl editez.