De fiecare dată când renunț la poezie mai rămâne un pic de proză în mine…

Într-o seară de aprilie, spre finalul mileniului trecut, deschideam ochii pentru prima dată și experimentam senzațiile de văz, auz și îmbrățișare. Nu înțelegeam mai nimic din acea forfotă de culori și de sunete, lucru care nu s-a schimbat prea mult în ultimii 28 de ani. Spirit de poet de mic, aveam păduri întregi în bibliotecă, ființe ce se sacrificaseră ca eu să-mi întâlnesc menirea. La început scriam atât de mult încât începeau să mă doară mâinile; cu timpul, am scris atât de mult încât a început să mă doară sufletul.

M-am uscat, iar sub rămășițele umbrei mele nu a crescut nimic bun. Am coborât pe o traiectorie sinusoidală până în șeolul vieții – ADN-ul unei depresii. Din buze îmi curgea țărână, gândurile dădeau atacuri teroriste  inimii și mâinile scriau de parcă o tornadă furase sforile cu care acestea erau controlate. M-am reparat de tristețe iubind; apoi, când iubirea nu a mai fost suficientă, a trebuit să mă vindec și de aceasta – nu am putut altfel decât murind. În astfel de momente am căutat de fiecare dată să mă reinventez, însă mereu reușeam să mă reinventez în același eu de dinainte. Prima sacrificată era poezia, pe un altar satanic al uitării de sine. Evident că poezia nu dispărea, era lipită de mine precum carnea de os, mustea prin mine ca apa de ploaie în canalizările din București sau Călărași. Îmi priveam viața fantomatic din exterior, întrebându-mă dacă am să mai pot fi vreodată om. Și, cu greu, redeveneam de fiecară dată aproape om, însă mereu la distanță de o îmbrățișare de ce aș fi putut să fiu.

În ultimii 10 ani am cunoscut mulți oameni extraordinari; unii dintre ei mi-au devenit prieteni. Am împărțit între noi masă, casă și, uneori, pasiunea pentru aceeași femeie. Am împărțit secrete, nopți fără somn și zile pline cu alcool. Dacă nu erau acești oameni, probabil nu aș fi fost aici în această zi ca să pot scrie această poveste. Alți oameni mi-au devenit colegi. Iar alături de ei am descoperit că pot fi mai sincer, mai deschis, în primul rând cu mine. Am învățat abia acum, la 28 de ani, că, împărtășind cu ei stările prin care treceam, reușeam și eu să mă descarc. Am învățat din nou că în jur mai sunt și alți oameni similari mie, dar care poate reușesc să ascundă mai bine situațiile prin care trec; nici nu trebuia să uit asta, mai primisem lecția în urmă cu câțiva ani în capitală. Dar am picat testul.

La 28 de ani am, în sfârșit, puterea să recunosc: sunt vulnerabil în fața iubirii și a feminității. Sunt poet! Mă îndrăgostesc ușor și-mi trece greu, dar dacă nu aș fi așa nu aș fi eu. Și pot să pierd poetul ori de câte ori e nevoie, să mor o mie de morți, data viitoare când zâmbetul ei, felul în care se strâmbă sau alt detaliu atipic îmi va intra în suflet, versurile vor reveni la viață ca un computer pe care-l oprești și-l pornești din nou. Fie că va fi nepoetă sau poetă, felină neagră sau cu jumătate de măsură, un suflet artist în acest dans fără sens al vieții, voi putea deschide din nou ochii ca prima dată și poate am să înțeleg dracului ce e cu toată forfota asta de culori și de sunete.

Cât despre îmbrățișări… mi-e dor imens, atât de mult încât nu poate fi cuprins în niciun vers. Am păstrat în suflet un loc pentru acea EA care va reuși din nou să sfărâme crusta de piatră în care mă închid când mă prinde din urmă trecutul. E un loc mic, pentru o singură persoană, însă e cald și primitor. Îl țin încuiat pentru că, uneori, câte cineva mai greșește adresa.

Însă în sufletul meu se intră prin efracție și fără intenție! Ai văzut și tu, draga mea, noi ne-am fi potrivit ca buca-n perete!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *