Revelion pe meleaguri bărăgănoase

Există momente în viață când nu ai de ales și trebuie să mergi la jalnicul spectacol de Revelion pe care primăria îl organizează în fiecare an. Începi cu câteva ore înainte să te pregătești mental și spiritual pentru maratoanele de căscat și fumat țigări în ger; despre ger, numai de bine. Bineînțeles că ajungi la ceva timp după startul concertului, oricum nu ai venit pentru el, ci ca să nu stai acasă, pe facebook. Dar aici, după ce ai băut un pahar de vin fiert, îți cam dai seama că facebook-ul nu ar fi fost tocmai o idee rea și parcă ai scoate smartphone-ul puțin, însă gerul ți-a lipit mâinile de interiorul buzunarelor.

Decizi să îți îndrepți, totuși, atenția și către cei de pe scenă, măcar pentru câteva minute. Și ce auzi? „Până în spate, să VĂD cum ȚIPAȚI!” Vorba DJ-ului… Și ce DJ! Părea ceva desprins dintr-un film cu agenți secreți, ceva de genul:

„Un om obișnuit, de pe stradă, este oprit de doi tipi înalți, îmbrăcați în costume negre:
– Ce vrei să fii?
– Bogat!
– Ne pare rău! Tot ce mai avem este un post de DJ.
– Ce-ar trebui să fac?
– Să pui muzică în Călărași de Paște și de Revelion.
– Când începem… ?”

Dar măcar s-a făcut o horă pe muzică de club! Încă un lucru bifat, chiar dacă nu era în bucket list. Iar dacă ar fi fost, tot nu prindea Top 100. Sau orice alt top…

Apoi au urcat pe scenă doi tipi, unul cu un microfon, celălalt cu un pupitru. Și cel din urmă a început să își miște degetele pe pupitru, iar în difuzoare a început să se audă ceea ce tineretul necredincios din ziua de astăzi numește muzică. Nu tocmai genul meu preferat de muzică, dar ceva cât să mențină sângele în circulație prin urechi. Doar prin urechi.

După ei, o artistă cu simțul orientării mai dezorientat a ajuns cumva pe scenă. A avut nevoie de două melodii ca să-și aducă aminte unde trebuia să se afle atunci și a plecat.

Pauză publicitară:

Între timp a venit Anul Nou și au început artificiile. Și au început artificiile. Și au continuat artificiile. Și au continuat artificiile. Și au conti… ideea e că păreau să nu se mai termine. Îmi și imaginez o discuție: „-Ia zi, bă, ce facem acum? -Băgăm artificii! -Dar următorul artist vine abia peste 20 de minute. -Lasă-le pornite și hai să bem un vin fiert!” Norocul lor că artificiile sunt marea chestie a călărășenilor (și a românilor, în general). Ceva de genul: „Ce vrem noi? Artificii! Când le vrem? Acum! Ce facem după? Artificii!”

Revenim la programul nostru:

În fine, urcă pe scenă și ultima artistă de pe lista de invitați. Aici totul a fost foarte ok, toată lumea se mișca. Cântăreața credea că dansăm odată cu ea, noi credeam că ne mișcăm de pe un picior pe altul întru combaterea frigului. Important era că toată lumea era fericită. Ca de obicei, adevărul era undeva la mijloc. Înghețat.

Toate acestea fiind spuse, cred că mi-e dor de Măgurele…