Trebuie să menționez încă de la început că scriu aceste cuvinte impulsionat de o nouă probă de la Spring SuperBlog 2017, propusă de AIA Proiect, pentru că nici inspirația, nici starea mentală actuală nu îmi permit să fac o altfel de introducere. Nu îmi mai am gândurile acasă și tocmai despre case aș vrea să vă vorbesc. Și nu oricum, ci din perspectiva unui blogger. Voi pleca de la premisa că locul în care te desfășori mental (blogul) și cel în care te desfășori fizic (mediul încojurător restrâns la locuință) se află în concordanță cu ordinea sufletească a individului. Păstrând această paradigmă am să îmi imaginez cum ar arăta în acest moment un ipotetic proiect de casă făcut de mine.
Orice casă, chiar și una dezordonată, cum ar fi a mea, trebuie să înceapă cu un hol în care să îți poți depozita câteva lucruri precum hainele de exterior, încălțămintea ș.a. Al meu ar avea în plus și ceva mobilă, așezată pe pereți, probabil, căci holurile nu sunt recunoscute pentru spațiul vast pe care l-ar putea oferi. În mod sigur s-ar afla acolo o canapea pe care să mă întind oricând am chef, dar și o măsuță pe care să servesc cafeaua și să îmi țin laptopul. Undeva, între chestiile astea, s-ar afla înghesuită ușa către camera următoare.
În camera de zi ar fi extrem de multă lumină, care ar intra pe cele n ferestre aflate pe cei n+1 pereți. Aici nu ar exista televizor, dar, pe tavan, ar fi amenajat un ecran de proiecție pentru filme, pentru jocuri etc. Tot aici s-ar mai afla niște fotolii foarte confortabile și o măsuță pentru cafea și pentru laptop.
Ieșind pe aceeași ușă pe care am intrat ajung în camera de dormit. Aici e un pat foarte scund, șifonier, măsuță de cafea, măsuță de laptop, ai prins ideea. Fiind o cameră ceva mai mică decât sufrageria, ușa nu a mai încăput pe pereți și a fost montată în podea. Ceea ce înseamnă că în camera următoare ușa se va afla pe tavan.
Această cameră e spațiu de depozitare. Aici sunt atât lucruri utile, cum sunt compoturile, dulcețurile și murăturile, cât și diverse chestii mai puțin utile, care s-au strâns de-a lungul timpului. Însă, cum îmi place să lucrez de oriunde m-aș afla, căci inspirația nu cunoaște limite spațiale (și nici temporale, ceea ce intră destul de des în conflict cu nevoia mea de odihnă), bineînțeles că ar exista și aici nelipsita măsuță, atârnată pe undeva.
În camera următoare trec direct prin perete. Nici nu știu în ce cameră sunt, câte camere sunt, de ce sunt. Știu doar că ele există. Știu că o posibilă formă a lor, văzută din exterior, ar fi ceva neregulat. Mai știu că această construcție ar fi înconjurată complet și simultan și de pământ, și de aer. Dacă aș trăi aici, tot simultan, nu aș ști nici cum să intru, nici cum să ies.
Cu asemenea proiecte case, nereferindu-mă doar la locuințe, probabil aș înnebuni. Să fac o destăinuire: dezordinea asta nu este o cauză, ci un efect. Nu îmi mai am gândurile acasă, de fapt ele nici nu par să mai aibă o casă. Au ajuns să doarmă pe sub poduri, să mănânce frunze din copaci și să se „distreze” căutând muze. Gândurile mele și-au pierdut identitatea, nu mai conștientizează ce sunt. Ele nu mai au un rol, ci doar sunt.
Tot încerc să reconstruiesc casa sufletului, una în care să se poată trăi, dar nu găsesc fundația, iar pereții poetici nu sunt nici pe departe la fel de rezistenți ca cei din cărămidă. Însă, cât timp sunt în căutări, mă rezem de timp, aprind soarele dimineața ca să pot să scriu și mă așez pe un scaun la masa de cafea pe care îmi țin și laptopul. Pentru că inspirația nu cunoaște limite temporale (și nici spațiale, ceea ce intră des în conflict cu nevoia identității de locuință a gândurile mele).
Dat afară în și din propria locuință mentală, nu-mi rămâne decât să continui demersurile pentru a o (re)construi exact în modul în care mi-aș dori ca ea să arate. Dacă nu te-ai simțit respins/ă de modul în care aș arăta de-aș fi acasă, te invit să vezi cum aș fi dacă m-aș afla la mare.