Stimați tineri care îmi citiți blogul, nu vă gândiți la prostii! Este vorba de un sentiment pe care puțini îl cunosc, anume să îți placă mașinile. Trăirea asta o ai sau nu o ai, e din naștere, mai rar o capeți pe parcursul vieții. Iar eu am conștientizat-o de foarte mic, de când tata mă plimba cu mașina de acasă la țară și invers. M-am văzut într-o poză pe scaunul din dreapta al unei Dacii „papuc”, capul abia zărindu-mi-se pe geam. Acum mi se pare periculos acest lucru, dar să trecem peste. Nu îmi amintesc de acele zile, cred că nu aveam mai mult de patru ani.
Un pic mai târziu mă plimbam (tot în dreapta sau în spate) într-un Trabant. Mi se părea fascinant cum copacii fugeau spre noi și apoi se pierdeau în spate. Mi se părea fascinant și mirosul rezultat din arderea benzinei, care pătrundea de fiecare dată în cabină. Alt lucru pe care acum îl consider periculos.
Îmi amintesc și de Oltcit-ul unei mătuși cu care făceam același drum de la țară către casă când tata era ocupat.
De atunci am mers cu multe mașini mai noi sau mai vechi, mai scumpe sau mai ieftine, mai urâte sau mai frumoase. Ciudat e faptul că pe niciuna nu am condus-o eu. Asta pentru că nu am permis. De mașină personală nici nu mai vorbesc. Deși îmi doresc, de mult timp chiar. Mai ales că acum e atât de simplu să le repari. Intri pe Autolux , comanzi piesele, apoi, dacă ai un tată ca al meu, ai montarea asigurată (nu uita să-l cinstești după)! Doar suntem în mileniul trei!
D-aia zic, n-ai cum să-ți iubești mașina dacă nu iubești mașina! O să înțelegi tu ce zic! Sau nu. Important e să ai grijă de ea. Nu zic să o tratezi ca pe un membru al familiei, asta mi se pare exagerat; dar aragazul, dacă ți se strică, îl repari, deci nu văd de ce ai amâna reparațiile mașinii.
An bun să aveți, șoferii mei, cauciucuri de iarnă și lanțuri groase! Ia mai șofați, măi!