De asta am riduri pe frunte, că îndur multe
Bătăi psihice, tortură şi insulte surde
Urechea mea s-a învăţat şi nu le mai aude.
Mă-ntreb oare de ce mi se-ntâmplă mie?
De ce nu-i viaţa frumoasă ca o poezie?
Poate fiindcă eu le compun triste!
Mi-aş dori ca ura nicăieri să nu existe
Parfumul sincerităţii-n aer să persiste
Dar astea-s gânduri fanteziste.
Să crape pereţii, să se despice pământul
Tu tot îmi vei auzi cuvântul
Liniştea şi vorbele vor face cu rândul.
Îţi jur, tu n-ai să găseşti lumină
În suflet am mină, dar nu port o vină
Tristeţea mea e o rutină.
Totul în jur uşor se estompează
Dar cât mintea mea e încă trează
Ţi-ai găsit sfârşitul!