Era sâmbătă dimineață. Mă trezisem mult prea devreme pentru a înțelege ceva din tot ce se întâmpla în jurul meu. Știam doar că trebuie să ajung undeva și speram că, la fel ca de obicei, cafeaua își va face efectul pe drum. Cunoșteam drumul, mai fusesem pe acolo și în alte împrejurări. Însă acum urma să fie ceva cu totul diferit, simțeam asta și viitorul apropiat urma să îmi dea dreptate.
Am realizat că nu mai sunt somnoros abia când am pus piciorul în afara autobuzului și am aprins țigara de „am ajuns cu bine și aici”. Mai aveam de făcut niște pași până la locul cu pricina, vreo 100-200 dacă i-aș fi numărat. Și, chiar dacă era abia 9:30, am căutat instinctiv un loc la umbră. L-am găsit în proximitatea unui balon. Privind în urmă, mă miră faptul că nu am gândit „wow, uite un balon”, deși nu mai văzusem unul de aproape, ci „să fac poza cu HDR sau fără?”.
O voce de pe o scenă îndepărtată era amplificată de boxe mari, amplasate din loc în loc: cineva îi anunța pe cei care urmau să comenteze spectacolul. Primul spectacol cu desfășurarea în cer la care participam. Cerul era senin și mai mare decât îl văzusem vreodată. Iar acolo, în aer, înainte de apariția piloților, erau toate gândurile celor ce aveau să fie martori.
…mi-am imaginat că așa se nasc speranțele: un punct mic la orizont care tot crește până pare atât de aproape încât crezi că îl poți atinge. Apoi începe să urce și tot urcă… până când atinge o barieră și cade precum o lacrimă de nedumerire pe obrazul cerului. Lasă în urmă o dâră uscată de fum care se va șterge de la suprafață până să faci doi pași în ton cu umbra care anunța ora 11.
O avalanșă de emoții a început să zboare în formație. Și s-a rotit în suflet și a plonjat în picaj până a atins baza depresiei, linia de supraviețuire. De aici a ricoșat și a luat-o de la capăt. Visuri vechi se roteau și ele ca prin minte. Desenau un cerc mare de fum pe cerul simțurilor, care se descompunea în cerculețe mai mici, ca cele care ies din țigara mea dinainte de plecare. Aș mai fi stat, dar era deja destul de cald și începuse să îmi fie foame. Am să rezum toată această experiență într-un singur cuvânt (de fapt, acronim): BIAS (Bucharest International Air Show)!
0 thoughts on “Am văzut cerul altfel”