Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Ce liniște ești
Eu plânsă gălăgie
Să ne îmbrățișăm
Într-o melodie
Ești primăvară-n plin zâmbet
Eu toamnă pe sfârșite
Să atârnăm îmbrățișați
Ca două stalactite
Ești ucigașă de dor
Eu născător de tăcere
Să ne îmbrățișăm
La intersecția lumilor noastre rebele
Ce minune că ești
Ce dezastru eu sunt
Să ne îmbrățișăm
Nu doar în gând
Poetul n-a vrut să-ți spună pe nume
Dar ți-ai dat seama din glume
Ai făcut venele de versuri să răsune
Și sufletul să se umple cu gust de căpșune
Numele tău între tâmple începe să-mi urle
Și iar pe viață moartea începe să-mi cășune
Din țărână sângele ar vrea să se adune
Să ajungă la tine înainte de-a apune
Poetul n-a vrut să spună c-are nevoie de tine
Căci după cum observi să mă pierd mi-e în fire
Tot ce ... Citește mai departe!
În ultimii ani mă lamentam pe aici că nu prea îmi mai găsesc timp și, mai ales, chef să citesc. Spuneam că jurnalul meu de lectură tinde să dispară, lucru parțial adevărat, și că ar fi bine dacă mi-aș impune o limită minimă care să fie cel puțin egală cu numărul de cărți citite în anul precedent. De ceva timp, însă, mi-am dat seama că lucrurile nu sunt chiar atât de grave pe cât par, ci doar o consecință firească ... Citește mai departe!
Bucureștiul meu de toate zilele
dă-mi dragostea ce-o caut și păstrează tu pastilele
redă-i sufletului harta
și păstrează tu iarba
vreau un fotoliu mic pe-un hol gol
n-am nevoie de prafuri sau alcool
nu mă mai omorî cu speranțe
dă-mi o inimă și două brațe
Mai puțin de la blogger
Mai mult de la poet
O rimă solitară
Dar zâmbete buchet
De-ar vinde fericire
M-aș angaja la mec
Să-ți dau râsete pe datorie
Aici sau la pachet
Să-ți patinez prin vene
Aș învăța balet
Să-ți construiesc viitorul
M-aș face arhitect
De-ar fi să cad în groapă
N-aș putea să mă opresc
M-aș face vânt de primăvară
Să te ating când te-ntâlnesc