Să fie scrisul ceea ce ne face să credem că suntem oameni cu voce tare? Nu cumva erau, de fapt, doar nesiguranța și sentimentul de neînțelegere? Ai fost vreodată atât de sigur pe tine încât să pui pixul în prag și să-l lași în bătaia fulgerelor și a ploii? Ai vrut, măcar pentru câteva momente, să te pierzi de tine atât de tare încât să nu te găsească nici soarele?
Eu cred că mi-am găsit răspunsul la aceste întrebări și, după ce l-am scris cu cărbune permanent în suflet, i-am dat foc să ardă odată cu toată nefericirea. Și ghici ce? În golul rămas a apărut o umbră care pare să aibă niște răspunsuri universal valabile, doar că mie îmi este extraordinar de teamă să o întreb. Am dărâmat vechiul eu de pe tremurătoare temelii, cu ceva ajutor, ce-i drept, dar am păstrat o mică parte. Acum construiesc Noul Eu, însă tot pe dubii și nesiguranță. Însă, de data aceasta, nu mai am ce pierde: am renunțat deja la tot ce îmi putea da stabilitate. Am rămas o firavă trestie în vântul puternic al lumii prezentului, fără cuvinte, fără cuget!
Deci, ce ne face să scriem? Adevărul este că nu contează! Important este să găsim acel lucru și să-l distrugem. Abia apoi vom putea încerca să răspundem întrebării: noi suntem oameni? Iar dacă niciun cuvânt nu se arată demn să ne însenineze buzele, cel mai cuminte/cu minte ar fi să tăcem în noi cu toată forța pământului!
Pe mine ma face sa scriu poezii ce am trait stari emotionale de la o stare la alta.
Eu nu as putea sa renunt vreodata in a scrie poezii. Practic ma salveaza psihic pozitiv.
Pe tine ce te face sa scrii ?