Strănutarea II
Cu foc pe foc aş vrea să bat
Dar asta nu e cu putinţă
Căci nu aşa a fost lăsat,
Ci cu iubire şi-elocinţă.
Însă nu-s zeu, nici măcar sfânt,
Să-mi fie asta cu putinţă
Şi puţini sunt pe pământ
Acei ce-au încercat. Şi poate
Traiul nu le-a fost prea blând.
Ascultă ce-ţi zic, nepoate,
De-oriunde-aş fi, că-i foc sau rai,
E posibil s-am dreptate.
Opreşte-te din al tău vai
Că nu cucereşti pe nimeni,
Ba chiar pedepse poţi să ai
Şi cei ce-or întreba pe tine
Să lei spui cum am să-ţi zic,
Ia aminte şi reţine:
Spre a ieşi din întuneric
Deschide ochii mai întâi
Şi-obişnuieşte-te un pic!
Deschisă-i calea-acum oricui
Va dori să se exprime
Pe-nţelesul nimănui!
Nu mă privi cu asprime,
Nu cu rău am zis aceste,
Ci cu gândul de mai bine.
Şi-am să-nchei astă poveste,
Biruit de-nceţoşare
Cum pe pământ alta nu este,
Trezindu-mă din visare.