https://poetpierdut.files.wordpress.com/2015/10/who-s-trepc483-ep-1.jpg?w=600
– Ține-te bine, Rose, o să ne zdruncine puțin!
Și Tardisul a aterizat cu o viteză atât de mare încât era să se răstoarne. Doctorul exclamă:
– Am reușit!
– Unde suntem?
– În Berlin.
– Când?
– Cred că iar e defect Tardis-ul (în timp ce lovește un ecran cu un ciocănel de plastic)! Spune că suntem în… prezent. Adică pe 20 octombrie 2015, să fiu precis. Ce ciudat! Ce-o fi cu el (în timp ce mai ciocănea de câteva ori Tardis-ul)?
Doctorul și Rose ies afară și încep să se plimbe pe o stradă ce părea a fi situată la periferia orașului.
– Nu am mai fost niciodată pe aici. spuse Rose.
– Nici eu! Nu-i grozav? Să poți vedea un oraș așa de important, atât pentru trecut, cât și pentru viitor…
– Ce se va mai întâmpla aici? îl întrerupe Rose.
– Nu îți pot spune. Însă am să te duc acolo… aici… într-o zi.
– Cât de frumos e! Uite ce de grădini frumoase, câtă liniște și ce aer curat!
– Ai dreptate. Mi se păruse mie ceva ciudat!
– Cum să fie ciudat? E normal! Pentru prima dată în călătoriile noastre ajungem într-un oraș așa cum ar trebui să fie, în care nu se întâmplă nimic!
– Știi a câta oară este când spui asta? Dar ai dreptate într-o privință: nu se întâmplă nimic. De ceea e liniște. Hai să investigăm!
Și Doctorul o trage pe Rose după el, iuțind pasul către o clădire care se află în apropiere.
Se pare că este o fabrică. Doctorul și Rose intră fără să fie văzuți și se opresc pe o pasarelă de comunicare dintre două secții ale fabricii. Sub ei, sute de muncitori își desfășurau activitatea zilnică. Fiecare om făcea partea de produs care îi era desemnată, apoi dădea produsul din mână în mână până la următorul banc de lucru.
– Bieții oameni, par să se chinuie! spuse Rose luându-și privirea de la muncitori și îndreptând-o spre Doctor.
– Altă ciudățenie! Ceva parcă nu e cum îmi amintesc!
– Ai spus că nu ai mai fost aici, Doctore!
– Nu, nu am mai fost azi. Am fost prin 1850, când revoluția industrială tocmai lua avânt și pe-aici. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri! Dar nu îmi amintesc un lucru: ce aveau în plus atunci și nu mai au acum. Să fie șurubelnițele sonice? Să fie Tardis-ul… ?
Doctorul rămâne pe gânduri, în timp ce Rose preia cuvântul:
– Da, de parcă ar fi toți Lorzi ai Timpului, cum ești tu! (Uitându-se din nou în jos, la muncitori:) Oamenii ăștia nu ar trebui să aibă niște benzi transportoare din cauciuc pentru marfă? De ce o plimbă din mână în mână?
– Bravo, Rose, ești un geniu (în timp ce o sărută pe frunte)! Haide!
Cei doi ies din fabrică în fugă. Se opresc la marginea șoselei și își acoperă urechile cu mâinile.
– Ce-i zgomotul ăsta? Îmi face inimile (pentru cine nu știe, Doctorul are două) să bată mult prea repede! Asta îi trebuie unui Lord al Timpului în vârstă de 2000 de ani? Nu, trebuia să mă pensionez când am avut ocazia!
– Cred că este o mașină! Dar de ce are roțile făcute în întregime din metal? Și ce-i cu roțile alea dințate și lanțul care se zăresc prin grila de protecție, nu ar trebui să aibă o curea?
– Asta e, Rose! Nu numai că nu au benzi transportoare de uz general din cauciuc, oamenii ăștia nu au cauciuc!
– Cum e posibil așa ceva?
– Nu știu, Rose, dar mergem să afăm!
Doctorul și însoțitoarea sa se întorc grăbiți în Tardis. După un moment în care își recapătă suflul:
– Doctore, nu poți să îi lași așa! Cu ce ți-au greșit?
– Mă tem că acum și aici nu mai pot face nimic pentru ei!
– Și ce facem, atunci?
– Îi facem o vizită amicului meu Gustave Bouchardat în 1879. Ai văzut vreodată Franța?
(-Doctore, și cu povestea asta ce facem?
– O înscriem la SuperBlog la proba numărul 9, cea propusă de Elastimpex Romania!
– Și asta ce mai e, Doctore?
– Este sursa fotografiei pe care am modificat-o pentru această poveste.)