Când vine noaptea simt cum demonii îmi urcă pe brațe. Lor le place înălțimea, eu mă tem de ea. La fel cum mă tem și de tine. Simt cum mă vei distruge și nu va mai rămâne absolut nimic din mine. Simt cu trecutul se va repeta, iar eu nu mai am forță să fac față.
Abia am găsit un gram de putere în liniștea asta din care îți scriu. Tot ție. Chiar dacă cuvintele mele nu pot schimba ceea ce mi-a fost scris. Din ceea ce până acum au fost puncte de suspans vor rămâne doar puncte de suspensie. Și sufletul îmi va ieși la pensie.
Probabil că ne vom mai vedea. De fapt, sigur ne vom mai vedea. Și din nou vei așterne lumină pe umbra care sunt. Și asta nu înseamnă că voi dispărea. Nu, doar mă voi transforma, la fel cum mi s-a întâmplat și atunci când te-am cunoscut. Atunci în bine, acum în nu știu.
Cred că astea sunt cuvintele care mă descriu cel mai bine acum: „nu știu”. Eu sunt nu știu!