A început să sune alarma. Nu știam pentru ce, nici unde, când și de ce trebuie să ajung. Dar simțeam că este ceva foarte important și că îmi va schimba viața într-un mod dramatic. M-am ridicat pe marginea patului și am stat câteva minute ca să-mi scutur somnul din cap. Simțeam că de urechi îmi stăteau agățate toate zilele de ieri, de care acum eram perfect conștient, ceea ce făcea să mă doară gâtul – se pare că fusese cam curent în viața mea. Însă acum geamurile erau închise și mă sufocam.
Am aruncat o mână de apă pe față, una prin păr. În loc de mic dejun am mâncat ce rămăsese de la cină. Apoi am deschis șifonierul. M-am uitat către umerașele cu cămăși elegante pe care eu le purtam la fel ca pe orice tricou. Am ales una bleumarin, cea mai închisă nuanță pe care o aveam. I-am aruncat de guler o cravată neagră. Am ridicat pe mine o pereche de blugi negri, simpli. M-am lungit în pat și m-am învelit, încercând să îmi amintesc măcar câteva frânturi din ultimul vis. Apoi am încercat să concep unul nou. M-am ridicat.
În fața cuierului mă aștepta o pereche de pantofi eleganți și prăfuiți. Mi-am înecat în ei șosetele care îmi cuprindeau picioarele. Am întins brațele asemănător unei revederi mult așteptate pentru ca sacoul bleumarin să acopere cămașa. Apoi mi-a aterizat pe spate și împrejur un palton gri ca scrumul de țigară pe care îl expectoram în zilele în care sănătatea își lua concediu. Nu era chiar o haină elegantă, ceea ce mi se potrivea perfect. Mi-am vârât capul amețit sub o pălărie mică și neagră și am făcut un pas spre ciobul de oglindă care parcă levita lângă ușă. Ceea ce am văzut nu exprima siguranță, nici vreun alt adjectiv demn de laudă. Ceea ce vedeam eram Eu.
Am ieșit. Parcă era prima dată când ieșeam. Pe stradă, vânt și tăcere pustie. Copaci și umbre păreau să se salute prin semne secrete și discrete. Mă simțeam ca și cum eu aș fi stat pe loc și pavajul ar fi fugit cu respirația tăiată pe sub mine. M-am oprit atunci când m-am văzut venind din direcția opusă. M-am apropiat de mine și m-am studiat insistent timp de mai multe minute. „Ce ființă minusculă! Ce risipă de respirații și idei! Ce fel de monstru poate fi acesta?”
Apoi am trecut prin mine și m-am dus de unde plecat. Apoi am trecut prin mine și m-am întors de unde am venit.
*poveste inspirată de answear.ro și scrisă pentru SuperBlog 2016