pune-ți capul jos pe pământ
să-mi poți auzi ultimul gând
cum curge ca un pârâu
din tinerețe târziu
până într-un purgatoriu
un preludiu al unei morți zgomotoase
ce sfarmă oase pe viu
am fost dincolo și era la fel ca aici
pustiu
singurătăți antisociale
stăteau solitare pe mal
nu-și vorbeau cum nici noi
cum nu există viață
nici aici și nici apoi
e doar un corset de tăcere
o neiubire
ce cuprinde tot în întuneric
până înghite toate cuvintele
așa s-a-ntâmplat cu-ale mele
rezeamă-ți tâmpla de cer
chiar dacă n-o s-auzi poezie
ci doar un urlet mizer
ce mi-a scăpat din suflet
calcă tu doru-n picioare
să răsară-n urmă trandafiri galbeni
îmi zgârie pielea să iasă uitare
eu am naufragiat în visare
fără pânze și cârmă
las doar țărmul
în urmă nimeni nu mă așteaptă
să flutur batista
eu nu găsesc pace
și singurul steag e cel de defect
cu capul căzut pe punte
și tâmplele râncede
mă înec
închide ochii dacă privești spre mine
nu vreau să ți-i văd că mă îndrăgostesc
și iar
ca un zeu fals rătăcesc
prin locuri în care doar moartea umblă
mă târăște în lanțuri
prin mlaștină
mă ustură rănile lăsate de tine
îmi supurează inima versuri de-amor
spânzurat cu distanța
învăț să zbor
m-arunc de pe marele cer
îți cad la picioare
o umbră a unui contur al unui om
dihotomia om-poet
jumătate ce-așteaptă să se nască
jumătate mort încă din pântec
trece-ți vocea prin mine
semnalizează intenția de-a vira spre departe
noi nu ne intersectăm
deși cu cuvintele-ți am deja accident
mă urzică timpul
zale de soare îmi ard coastele-ncet
toții atomii mei
se transformă în dragoste
și când e pe cale să dispară ultimul dintre ei
mai spune-mi o dată că ți-a fost drag
că-s vulnerabil că-s poet
(fotografie de la Greg Ortega via Unsplash)