A mai trecut o zi, o oră, o clipă din șirul nenumărat de vise ce alcătuiesc viața. Am ajuns în fața unor porți mari, de aur, pe care stau doi porumbei. Porțile încep să se deschidă, dar porumbeii nu zboară. Abia după ce am trecut printre ele, un porumbel se așează pe umărul stâng, era alb și purta în cioc o ramură de măslin. Pe umărul drept se așază porumbelul stacojiu, cu penajul decolorat și incomplet. Acesta are în cioc un mărăcine.
Nu mă miră ce văd dincolo de porți, e doar o altă parte din sufletul meu. Ciudat este că porumbeii nu vor să-mi spună nimic…
Interesting, interesting…:)))
hihihihihihihihihihi
o sa iti las comentarii la fiecare articol!!!!!