Picăturile mari de apă se scurgeau de pe zidurile caselor pe piatra de râu cu care era acoperită strada. Din loc în loc se formau bălți care oglindeau cerul negru și slaba lumină a felinarelor. Se aude un zgomot.
O trăsură cu doi cai negri se apropie încet și oprește în dreptul singurei case ale cărei ferestre nu erau luminate. Stă câteva minute, apoi pleacă.
Înăuntru, atât de întuneric încât, dacă închideai ochii, îți puteai vedea sufletul. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar cel al ploii. Însă se simțea o căldură ca de sobă, numai bună pentru a adormi.
Dimineața, nici urmă de ploaie…