Atunci mi-am pus mâinile în cap, privind cum totul se dărâma în jurul meu. Am înțeles: nu se mai putea face nimic! Toate planurile de rezervă fuseseră meticulos dejucate de o soartă potrivnică. Atâtea idei rămâneau blocate într-un sertar căruia încă nu îi găsisem cheia.
Am închis ochii strâns și mi-am scuturat capul. Nu puteam crede că mi se întâmplă din nou. Nu mai aveam forță să strig. Tot ce mai ieșea era o lacrimă, apoi încă una. Apoi tot timpul pe care nu am apucat să-l trăiesc îmi părăsea plămânii, parcă ferindu-se de otravă. Oasele se opreau din tremuratul caracteristic, tot corpul devenea inert.
Din păcate eram deja obișnuit. Nu avea să apară nicio mână să mă tragă la suprafață. Din acel moment trebuia să învăț să trăiesc în subteran…
Absolut superb! Multe felicitari!
Te contrazic: nu-i nimic superb! E groaznic!