Era duminică. Una dintre acele duminici când mă trezesc pe la 8 dimineața pentru că… așa trebuie. Aveam un scurt drum de făcut, cam de vreo oră. Primul lucru pe care l-am învățat de când circul cu RATB este că un drum de o oră e un caz fericit, dar asta nu înseamnă că nu mi-am luat și căștile la mine, cu intenția de a le folosi. Cumva, premeditasem totul.
M-am urcat într-unul dintre jegoasele troleibuze menținute în viață parcă pe cale artificială; măcar nu era dintre acelea verzi, ci unul alb. Mai bine de jumătate din drum a fost o rutină: aceiași oameni ca de fiecare dată, doar cu alte fețe și cu alte preocupări, însă înscrise în același tipar. Sau… nu?
În momentul acela, tot ce era în afara mea nu se mai auzea din cauza muzicii din căști. Iar muzica nu se mai auzea nici ea, din cauza gândurilor. Era o liniște ciudată care m-a făcut să deschid ochii larg și să privesc mai atent. Pe unul dintre scaunele din față, un domn în vârstă mânuia abil Facebook-ul, însă cu o față de parcă atunci Alexander Graham Bell i-ar fi pus înaintea ochilor primul telefon… sau talonul de pensie. Lângă el, pe scaunele amplasate unul către celălalt, două fete își intersectau privirile asupra unui display de smartphone. Erau foarte energice, ceea ce mă face să cred că tocmai primiseră o nouă temă de la școală și deja discutau cum să o rezolve. Sau poate se uitau pe Tinder. Poate.
Un caz aparte a reprezentat, însă, tipul care se afla lângă mine de cine știe câte stații. Un tânăr de cam aceeași vârstă cu mine, care avea și el căștile în urechi. Știi persoanele alea care nu pot asculta muzica liniștiți și simt nevoia să țină ritmul dând din cap sau din degete? Recunosc, și eu mai fac asta câteodată. Dar băiatul ăsta nu făcea doar atât, nu… El se scutura de parcă avea acces exclusiv la alertele lui Guran. Judecând după mișcări, aveam aproape certitudinea că asculta endemica „Dragoste din tei” a legendarei trupe din stratosferă, cunoscută și sub numele de O-zone. Știți voi, din vremea aia când se punea Akcent pe dansul sincron. Începusem să mă tem că mă va lovi când va ajunge la rondă-flip sau că va dezechilibra troleibuzul când va face pirueta.
Am făcut un efort și mi-am abătut atenția de la tot ce era în jur. Muzica tot nu se auzea. Doar muza. Dar ea era în cu totul altă parte a orașului, iar eu mă surprindeam pentru a nu știu câta oară gândindu-mă la viitoarea ocazie când am să o întâlnesc. Îmi era un dor teribil, la fel ca acum. În aceeași notă, în dreapta, puteam vedea, prin intermediul dansului, „De ce plâng chitarele”…
Lua-te-ar dracii, Gurane, cu alertele tale!