În ultimele zile s-a adunat multă oboseală și multă tăcere. Mi s-a făcut dor de scris, însă muza a fugit și inspirația odată cu ea. Trebuia să fac ceva în legătură cu acest lucru, iar ieri am găsit ocazia perfectă. Dar să încep cu începutul, ca să păstrez aparența coerenței…
Știți cu toții (sau ar trebui 😀 ) că îmi place foarte mult să mă plimb. Aici încadrez atât drumurile care trebuie făcute, cât și pe cele de relaxare. Ieri am început cu plimbarea, deja intrată în obișnuință, către noul meu loc de muncă. Cu căștile în urechi și cu gândul la următoarea țigară, amicii mei de încredere în lupta cu depresia. Am pășit încet, atent la pași, printre clienți, facturi și alte chestii. Am mers pe loc la masa de prânz și apoi, printre picăturile arzătoare de soare, de mână cu încă o țigară. Am grăbit pasul, ca să nu întârzii la întâlnirea cu seara și era să mă împiedic la o trecere… într-o altă lume.
Am mai făcut un pas și, instantaneu, s-a schimbat tot decorul. Nu mai eram pe Calea Moșilor, nu eram nici în Grand Cinema Băneasa. Mi-am scuturat privirea; nu mi se părea, eram în mijlocul unui război dintre oameni și maimuțe. Pe de-o parte se aflau soldați înarmați cu mitraliere și alte arme, în cealaltă tabără erau maimuțe înzestrate cu forță fizică și compasiune.
Am sărit în lateral la prima ciocnire dintre cele două forțe, când maimuțele au aliniat la sol câțiva ostatici rămași în viață, care își vedeau de rolurile lor și de scenariu, nebăgându-mă în seamă. Am crezut că se petrecuse o minune atunci când am observat că înțelegeam ceea ce spuneau maimuțele, dar nu, darul lor de a vorbi era rezultatul unui experiment scăpat de sub control. În timp ce soldații au fost trimiși cu un mesaj la conducătorul lor, eu am rămas cu maimuțele și ne-am îndreptat către adăpost.
Într-un moment de răgaz am privit cu atenție la comunitatea lor, una foarte unită, bazată pe relații de rudenie și de încredere dincolo de moarte. Am fost acolo când au venit două maimuțe din recunoaștere și am aflat că la o oarecare distanță se afla un loc în care puteau trăi liniștite, dar și niște detalii despre armata adversă. Mi-a fost greu să aleg cu cine merg mai departe atunci când liderul a decis să nu plece cu toți ceilalți către noul adăpost, ci să îl caute pe conducătorul soldaților. Până la urmă, am mers spre luptă; din fericire, ni s-au alăturat alte 3 maimuțe devotate.
Pe drum, am întâlnit o copilă care nu putea vorbi din cauza unui virus care îi afecta doar pe oameni. Aceasta ne-a însoțit și ne-a ajutat foarte mult pe parcursul drumului, mai ales când întreg grupul de maimuțe (cele care căutau noul adăpost) a fost capturat, împreună cu maimuțul șef.
Printr-un concurs de împrejurări favorabile, dar și datorită inteligenței și capacității de analiză a maimuțelor, am reușit să evadăm din tabăra soldaților, însă nu fără pierderi. O avalanșă ne scapă de un nou potențial inamic și ajungem, în cele din urmă, în locul pe care îl căutam, la noul adăpost, unde maimuțul cel mare își dă ultima suflare, împăcat cu sine.
La capătul oazei găsită de maimuțe se afla… ieșirea din mall și stația RATB. Mi-am notat repede, ca să nu uit, că Planeta Maimuțelor: Războiul se vede, în 3D, începând de pe 14 iulie și este distribuit de Odeon Cineplex. Am început să mă plimb grăbit către adăpostul meu de seară și, cu fiecare pas pe care îl făceam, mă afundam într-un somn tot mai profund, din care mă tem că încă nu m-am trezit…
E bine ca orice lucru din viață să te facă să îți pui întrebări; după plimbarea de seara trecută, eu am rămas cu următoarea: ce căuta camionul Coca-Cola în pădure?