De obicei scriu aici despre tururile ghidate prin diferite cartiere ale Bucureștiului despre care sunt curios să aflu mai multe lucruri. Internetul deține destul de multe informații, însă e altceva când le povestește cineva; pe lângă asta, dacă eu îmi petrec poate vreo 2 ore informându-mă despre un subiect pe care mi se pune pata, ghizii pe care i-am întâlnit până acum sigur petrec de cel puțin 10 ori mai mult. Dar cum ar fi să mă ai pe mine ca ghid? Cum ar fi să afli ce îmi trece prin cap (în afară de metal – la muzică mă refer) atunci când merg printr-un loc?
Lăsăm pe altă dată cartierul Drumul Taberei, unde locuiesc de mai bine de o lună, și vorbim azi (mă rog, eu scriu și tu citești) despre Dudești, strada pe care e biroul în care lucrez de tot atât timp. De când urc în autobuz până când cobor se scurg între 40 și 50 de minute, timp în care la radio rulează muzica mea preferată. Stația este pe strada Lucian Blaga, pe care trebuie să o traversez, iar semaforul este mereu roșu când ajung eu acolo. Pe o distanță de doar câțiva pași (adică brusc) se face trecerea de la blocurile „comuniste” de pe Bulevardul Unirii la construcțiile mult mai vechi de pe Calea Dudești.
Prima clădire este chiar vechea Poștă Vitan, o construcție masivă în urmă cu 70 de ani, acum umbrită de copaci neîngrijiți și de praful și rugina care se pun pe ea de aproape un deceniu. Singurele lucruri care o mai animă sunt fântâna din față, care mai funcționează doar parțial, și omul fără adăpost care doarme într-un boschet de lângă intrare.
Din fericire, când intru pe Dudești soarele îmi bate drept în față, încălzindu-mă și abâtându-mi gândul. Preț de câteva zeci de metri e totul frumos, în special în zilele în care este luat gunoiul. Casele au o înălțime în general mică și sunt sunt relativ îngrijite. Trotuarele sunt în stare destul de bună față de restul străzii, însă, în anumite locuri sunt blocate de mașini. Peisajul ăsta ține doar până pe la Policlinica Vitan.
La policlinică opresc, cu greu, tramvaiele. Sunetul lor se aude în întreg cartierul – e sunetul acela de mașinărie veche din care piesele stau să sară la orice viteză mai mare decât cea a unui om care aleargă; oricum, starea proastă a șinelor nu le-ar lăsa să se deplaseze mai repede. De aici casele sunt triste. De la imobile cu cearșafuri în loc de geamuri (dar cu uși metalice) la porți masive aproape căzute și legate cu lacăt până la foste ateliere de reparații electronice, le poți vedea la distanța unei aruncări de privire. Când vine vorba de astea chiar mi-aș dori să fie orice altceva în locul lor; proiecte de case care s-ar potrivi (și) aici există, voință să fie! Apoi încep să se zărească și câteva clădiri mai noi, înainte de a ajunge la Depoul Dudești. Pe aici se plimbă deopotrivă tramvaie din anii 50, precum cel din fotografia alăturată (modificat ulterior), dar și „modernele” Bucur LF (cele de pe linia 1, fabricate în 2007).
Să facem câțiva pași înapoi și să intrăm și în clădirea în care lucrez. Deși modernă, nu reușește de una singură să schimbe aerul străzii (poate o va ajuta cea care se ridică vis-a-vis). Urcând cele câteva trepte dau nas în nas cu interfonul pe care nou-veniții nu prea reușesc să-l folosească corect, deși le este arătat peste tot. Într-o zi obișnuită eu ajung primul; descui ușa, aprind becurile, computerul, apoi mă întind puțin ca să deschid geamul. Între timp biroul asimetric începe să se umple. Avem și balcon, pentru fumat, însă cine l-a proiectat i-a „dăruit” doar vreo 30 de cm, așa că preferăm să coborâm la intrare. Asta dacă nu cumva ne curentăm la vreuna dintre uși (încă nu știm dacă este de vină vreo împământare proastă sau doar electricitatea statică). Biroul are 3 zone, cu diverse atribuții, fără să fie clar delimitate, ceea ce duce la o mai mare apropiere; asta, dar și faptul că avem și așteptăm noi colegi.
Privind de afară, clădirea asta, deși înaltă, e umbrită de copacii din lateral, de apropierea blocurilor de pe Burebista și pare chiar scundă dacă îndrăznești să privești spre clădirile semețe dinspre Dristor. Ceva pare să nu se potrivească în peisajul curent și nici nu mai știu dacă este vechiul sau noul. Melanjul ăsta îi este caracteristic orașului de secole și s-a înrădăcinat atât de mult în mentalul nostru încât de multe ori nici nu observăm când trecem pe aceeași stradă pe lângă o casă veche neoromânească, un bloc interbelic art deco, apoi un colos modern de oțel și sticlă. Aș vrea să îi pot spune orașului „Ai nevoie de un arhitect București!” unul care să facă mai ușoară trecerea de la un stil și regim de înălțime la altul, nu doar pentru ochi, cât și pentru suflet. Încă îmi amintesc cum m-a surprins inopinata deschidere a spațiului de la prima călătorie cu tramvaiul de la Cișmigiu către Piața Victoriei.
Acest tur mental prin cartierul Dudești a fost provocat și inspirat de AIA Proiect în cadrul SuperBlog 2018. Pentru că nu aveam în plan un astfel de articol până acum, nu am mai multe fotografii cu care să-mi ilustrez pledoaria. Dar acum am mai multe idei, așa că poate va urma și un articol în care voi povesti despre Drumul Taberei și viitorul nostru metrou! 🙂
One thought on “Plimbare prin Dudești”