poetul a obosit
îşi lăcrimează conţinutul sufletesc
pe un caiet cu foi hidrofobe
îşi ascunde supărările între stânci tari ca gândurile
îşi sapă singur rândurile pe care va scrie
alunecă la vale cu picăturile de ploaie
ştie că nu e binevenit aici
sau oriunde altundeva
locul lui e printre stele stinse demult
ca şi speranta ca va reînvia omenia din oameni
iar atunci stâncile vor deveni perne
pe care să îşi rezeme încrederea că ziua de mâine există cu adevărat
şi el va fi acolo să o vadă