aud cum timpul
ne curge pe obraji și ochii
rătăciți în palme șterg
tăcerea în batiste se aude
un dor tare ca betonul
din care graffiti alb-negru
ne-arată imagini
cu noi neînțelegând mersul fiindcă
ne-am obișnuit cu statul
paralel cu depresia stă o țigară
un pahar de cola sau
de vin ca praful să
devin am uitat glasul dar
e prea târziu acum deja
nu ne mai știm
din atâtea drumuri pe care
puteam să pornim am ales
deranjul