Stăteam singură în scrumieră. Nimeni nu mă băga în seamă. Îmi venea să ard de dragul soarelui ce îmi făcea cu ochiul trecând prin paharele cu bere. Dar eu eram deja aprinsă de altcineva. Persoana ale cărei buze m-au atins pentru întâia dată lua câte o parte din mine la fiecare sărut. Și nu îmi părea rău. Simțeam că ăsta este scopul meu în viață și eram folosită la maximum pe altarul acestuia.
Soarele începuse să se ascundă (credeam eu) pentru că simțise că nu are nicio șansă la vreo victorie asupra mea. Halbele de pe masă au căpătat umbre dușmănoase și parcă toate mâinile dispăruseră. Nici prietenele mele, altădată cu scăpărici în obraji, nu se mai aflau prin preajmă. Jumătatea mea s-a făcut nevăzută de parcă fusese doar un vis; un vis minunat din care te trezești cu părere de rău.
Atunci când toată lumina directă și căldura mistuitoare au devenit minute chinuitoare de așteptare într-un început de briză mi-am dat seama: fusesem părăsită. Fără un ultim sărut de adio, fără o îmbrățișare prietenească și o ușoară bătaie pe spate. În clipa următoare am savurat începutul sfârșitului meu: ploaia.