Astăzi am trecut pe lângă una dintre stațiile de transport în comun „mai importante” din oraș. Acolo se află mai multe bănci, amplasate nu neapărat pentru mijloacele de transport, ci și pentru cei care sunt în trecere și simt nevoia să se așeze pentru o pauză de odihnă (de exemplu). Cu doar câteva zeci de minute în urmă, toate acestea erau pline de bătrâni. M-am întrebat pentru un moment ce pot face toți acei oameni în vârstă, la acea oră, în acel loc. Răspunsul mi-a venit mult mai repede decât mă așteptam.
Dintre toate lucrurile pe care le poate face un bătrân, cred că unul singur le poate fi atribuit majorității persoanelor din această categorie de vârstă. Bătrânii așteaptă! Ei așteaptă multe chestii. Unii poate așteaptă pensia. Alții așteaptă să li se întoarcă nepoții plecați în alte orașe sau țări, chiar dacă nu au mai primit nicio veste de la aceștia de ani buni. Vârstnicii așteaptă să li se întâmple ceva nou, viața să le aducă din nou aminte, poate pentru o ultimă dată, cum era în alte vremuri. Ei așteaptă ziua de mâine, când vor vedea alte lucruri la televizor, poate singura lor îndeletnicire atunci când nu așteaptă.
Bătrânii așteaptă o zi care pare să nu mai vină, în care se va întâmpla nici ei nu știu ce. Altceva! Oare sunt plictisiți? Sigur că sunt! Așteptarea are același efect ca vântul sau apa asupra munților. Iar trupul și mintea unui om în vârstă sunt mult mai fragile, dacă e să păstrăm analogia. Totuși, ei nu se grăbesc. Înghit în sec fiecare secundă, pe care nu o servesc cu apă, deși au gâtul uscat de atâtea pastile, ci cu dor. Pentru că bătrânii, ați ghicit, așteaptă autobuzul. Dar nu pe cel care i-ar putea duce în capătul celălalt al orașului (Călărași e un oraș mic) sau în localitatea următoare, ci pe cel care îi va transporta negreșit și rapid, fără niciun ocol sau oprire, înapoi în lumea tinereții veșnice.
Trist este, din păcate, faptul că, deși asta am „citit” când am văzut imaginea, ceea ce am scris poate fi, la fel de bine, o metaforă!