Cândva făceam blogging. Aveam impresia (greșită) că o fac bine. Visam că devin un „influencer” ( :)) ); visam că voi trăi decent doar din asta. Totuși, lucrurile s-au schimbat drastic și instantaneu, făcându-mă nu numai să renunț la lucrurile care credeam că îmi vor aduce mai multe tipuri de liniște, dar și să realizez cât de departe eram de adevăr. Acum bloggingul a devenit doar o cruntă iluzie a vieții mele; de muzică nici nu mai are vreun rost să spun ceva.
Până ieri, timp de două luni, am scris doar versuri. Aproximativ 120 de poezii (și două melodii) care, ce-i drept, și-au îndeplinit un mic scop, acela de a descărca toate gândurile și trăirile din cauza cărora nu mă mai puteam concentra la absolut nimic. Dar a fost un lucru nebunesc. De fapt, nu actul de a le scrie, în sine, ci faptul că le-am scris pentru o fată de care m-am îndrăgostit prostește. Cred că e adevărat că, pe parcursul vieții, unii oameni mai fac și tâmpenii, dar eu prea parcă simt că le-am făcut pe toate. Deși poezia m-a însoțit întotdeauna, de pe la 6-7 ani, când am învățat să scriu, până în prezent, cred că am insistat dincolo de forțele ei, ceea ce m-a făcut să ajung, de data asta pe bune, la zero cuvinte. Așa că am decis să renunț la a o mai așterne pe hârtie (sau virtual), că din suflet nu pot scoate versul, probabil acolo va fi singurul loc în care va mai trăi până când și dacă voi hotărî că e cazul să mai fac asta. Ironia este că acest lucru se întâmplă la scurt timp după ce un prieten mi-a spus că renunță la a mai scrie pentru că nu mai găsește nimic interesant în asta, iar eu nu puteam înțelege cum de este posibil :)) .
După aproximativ un sfert de viață pot spune că nu am învățat nicio lecție importantă, de-alea pe care să le spui celor tineri când ajungi să mai îmbătrânești un pic, însă pierd tot mai mult din motivația care, altă dată, îmi dădea impresia că înaintez și că fac ceva. Iar la câte surprize, neplăcute, am primit, pe zi ce trece îmi scade curiozitatea de a afla ce îmi va aduce viitorul…
Poate nu trebuia să apăs „Publică” nici la acest articol, dar uite că am făcut-o! Aruncă cu sentința!
Nu vreau să par dură sau rea, dar dintre ultimele postări, aceasta este cea mai reuşită. Aici am reuşit să te văd pe tine şi să înţeleg de ce naiba ai dat-o în versuri ciudate, fără sens pentru alţii. Decât pentru tine 😛
Nu zic că e un lucru rău, dar dacă o faci, fă-o bine. Măcar pe blog.
Apoi, motivaţia?
Nu aştepta să-ţi cadă nimic din cer!! Din ceea ce te-am citit, prin aceste articole, pari genul de persoană care aşteaptă. Nu ştiu ce, căci nu prea-ţi vine nimic. Ai nevoie de motivaţie, caut-o!!
Poate nu pentru blogging, dar caut-o pentru ceva! Nu sta!!!!!!!!!!!!
Dar nici să te apuci de Pokemon Go, ca să ieşi din casă! 😛
Schimbă-ţi poza de profil, fă-te şi tu un om mai prezentabil. ieşi prin lume şi povesteşte pe blog ca ai văzut. Chit că ai fost până-n centru şi berea a fost amară, dar scrie altceva, altcumva! Pana mea, că-i cel mai lung comentariu, dar de mult vroiam să te trag de urechi. Nu ştiu de ce 😛
Dacă stau să mă gândesc, am impresia că mă îndrept spre renunțarea la orice fel de scris…