Umbrele viciului îmi șoptesc surde,
Vorbesc cu mine, nimeni nu aude
Tăcerea din care se naște filozofie
Îngăduința e o parte din iubire.
Ea își strânge porțile sufletului
Și eu bat la ușa zâmbetului
De care am devenit dependent
Doar pe ea o văd, e evident.
Că mi-au plecat corăbiile spre ea
Și acum plânge vena
Intoxicată cu lacrimi de fulgere
Aud în sinea mea mii de sunete.
Corpul ei se mișcă longitudinal
Pe trotuarul proaspăt spălat
De ploi, ea îl face parfumat
Decor psihic, conjugal.
Matrimonial ca visul dimineții
Fără certuri și obiecții
Asupra programului zilei
Mă uit mirat la fața copilei.
Și doi ochi mă privesc de sub sprâncene
Și zăpada albastră se cerne
Peste sufletele noastre perene
Ca după o bătaie cu perne.
Ea nu știe ce să facă,
Îmi aruncă o privire
Jucăm pase, dragă
Cea mai desăvârșită potrivire
De idei și stil de viață,
O minune a tehnologiei divine
Căci, deși n-o am în față,
Ea e pururi lângă mine!
🙂 divină tehnologia asta…