Eu sunt un Ștrumpf diferit, eu sunt gri, îmi pierd inima ușor și scriu poezii. Sunt agitat, străbat orașul de la un capăt la altul, îmi caut sufletul, pierdut de mult timp, săracul. Sunt gri de la țigări sau poate de la dor și mă trezesc uitat în rolul meu, ca un actor. Cine a scris scenariul era mai gri ca mine; ca să-și prezinte scuzele, m-a înzestrat cu rime. Iar eu le risipesc, le trimit către ea… dar se pierd pe drum, nu-și găsesc destinația. Uneori ajung să mă întreb cine-ar citi rime întunecate de la un Ștrumpf gri…
Inițial trebuia să fiu doar o animație, dar, cumva, am scăpat de sub situație. Am prins viață, atâta cât se putea și am început să îmi caut culoarea. Am căutat-o-n bloguri și-n tehnologie, dar n-a fost chiar câtă îmi trebuia mie. Am căutat-o-n dragoste și în poezie, dar nici de data asta nu a fost să fie. Am rămas un Ștrumpf gri, creioanele-s departe și simt cum cerul înnorat mă absoarbe. Ăsta nu-i nor de ploaie, e nor de plecare, iar eu prea transparent ca să mai simt vreun soare. Și ajung să mă întreb cine ar vrea să împartă cu mine din culoarea sa…
Am fost un Ștrumpf gri, mă vedeai pe afișe, cu adevăru-n gură, gata mereu să riște. Am fost un Ștrumpf tăcut căruia-i plăcea să scrie, să toarne din griul lui pe alba hârtie. Un tip singuratic mereu cu pixul la el, tăiam versuri în carne în tramvai sau în tren. Un pitic cu suflet mare, care scria la trecut, și-a băgat tristețe-n el până n-a mai încăput. Am fost, ba nu, sunt!, chiar dacă nu știu ce, poate răspunsul crunt la o nepusă întrebare…
Am fost dat afară din satul albastru, să-mi caut drumul singur, să-mi cânte pasul. Ceilalți, între timp, într-un film au apărut; i-au zis așa: Ștrumpfii: Satul pierdut. Și s-au hotărât, în absența mea, de pe 31 martie 2017 să-l dea la cinema. E am rămas tot gri, cu inima mânjită de zâmbetul acela ce m-amețea-ntr-o clipă. Și-am să mă-ntreb mereu cât timp voi mai trăi: dacă n-aș fi gri, oare m-ai iubi… ?
*scris din inimă de Ștrump pentru Spring SuperBlog 2017 și InterComFilm