În jur era doar pârjol și câmp gol. Soarele privea cu ură pământul uscat de secetă și de trecerea timpului. În orice direcție ai privi nu găseai o urmă de nor, o umbră de dor. Nicăieri vreo fântână, ci doar o fantomatică furtună. Nu te puteai adăposti sub niciun copac, doar pleavă la sac. Nu te puteai ascunde sub niciun arbust, visurile nu mai aveau niciun gust. În tălpi simțeai la orice pas un sentiment de „aici te las”, în coaste și inimă, ciulini și ruină. Iar aici, în iadul din vis, raiul din coșmar,eram eu, un mac uscat și solitar.
Fiecare zi mi-o petreceam la umbra gândurilor, în mirosul scândurilor. Lăsam vântul să îmi cânte pe lângă urechi zile pe care nu le-am prins și nu le voi prinde. Lăsam noaptea să mă umple de liniște și petalele uscate de cuvinte. În visul meu omniprezent nu eram eu, eram doar o adiere ce trece fără a fi luată în seamă. Eram o umbră care la vederea luminii zbiară. Eram ultimul strop de lumină înainte de eterna seară. Eram șoapta aceea ce distruge mai rău ca o boală. Eram așa până în acea dimineață…
Ploua tare, norii nu mai aveau hotare. Întunecau tot ca o mare de furnale, se auzeau sentințe ca din tribunale. Dar ploaia asta nu aducea jale. Din pământ răsăreau aranjamente florale. Iar în mijlocul lor erau Violete, cu paiete care ar fi făcut orice orb să vadă. Ar fi făcut orice obiect inanimat să creadă că există viață dincolo de foc, există sete și după potop. Am privit în movul din suflet și, în iluzia mea, l-am numit zâmbet. Am auzit un sunet firav și, în nebunia mea, am crezut că-i un răspuns așteptat. Am vrut să deschid ochii, era prea târziu, nu mai puteam și parcă nici nu mai voiam.
Voiam cumva să mă apropii, dar rădăcinile ofilite mă țineau pe malul gropii. Voiam să îi întind o mână, dar pe frunze aveam doar țărână și în suflet o melodie nebună. Deodată, macul meloman mergea molcom mijind micii ochi, oprit adesea doar de deranjul propriei prezențe, participând parcă la propriul vis vuind de realitate. Era totul prea ca la carte, încă un eșec ce-și va găsi liniștea abia în moarte. Dar, până atunci, voci voioase vorbeau în varii dialecte, spunând macului pe avarii că va trebui să mai aștepte. Nu era nevoie de o ocazie specială pentru a primi o floare; cu atât mai ciudat, destinatarul era un primitor, nu o primitoare. Iar lucrurile păreau s-ajungă și mai bune, căci floarea nu era o plantă, ci un nume.
*iluzie inspirată de florăria online Olla și (tran)scrisă pentru SuperBlog 2016