Picapemafe

Ploaia cădea pe cărămida din colțul străzii. O pisică cu ochii verzi își plimba coada pe sub lumina felinarelor ruginite. Sub o fereastră se clătina ceva, făcând un zgomot supărător pentru cei care încercau să doarmă. Cerul, frământat de nori, îngâna ceva neauzit.

Un om cu pelerină a trecut rapid, chiar pe mijlocul șoselei. I-a căzut ceva din buzunar, dar nu a observat. Ploaia cădea pe obiectul abandonat cu sunete metalice ascuțite. Felinarele, curioase, ar fi vrut să se apropie să vadă ce este. Dar chiar în acel moment, o mașină cu farurile aprinse spulberă apa pe trotuare și pe pisica nedumerită. Omul cu pelerină se întoarce și nu mai găsește nimic. Cerul râde tăcut.

Aceeași stradă, aceeași cărămidă; pisica a dispărut. Lutul ars începe să vorbească cu felinarele. Discuția este una simplă, doar de dragul trecerii timpului. Nu l-au mai văzut de mult pe acea stradă. Un felinar se împiedică de o bordură și aproape că lasă să-i scape o înjurătură. Un vecin fără somn deschide larg fereastra pentru a lua o gură de aer. De rușine, velinarul era să se stingă; a dat vina pe vânt.

Revine pisica, aducând cu sine un obiect. Într-un colț umbrit stătea omul cu pelerină. Doar ce își aprinsese o țigară când o mașină a trecut cu farurile aprinse și l-a udat de sus până jos. A oprit și șoferul și-a prezentat scuzele, oferindu-se să-l ducă pe omul cu pelerină unde avea nevoie. Cărămida se întâlnește cu pisica și fac schimbul.

Ploaia a încetat. Cerul a adormit.