Mi-am propus să continui aici discuția despre empatie. În ultima perioadă am observat tot felul de emoții, în locuri în care te aștepți să le găsești și în locuri în care nu te aștepți. De opt luni circul zilnic cu RATB, aici întâlnind unele dintre cele mai puternice sentimente posibile. M-am gândit să povestesc câteva.
Plecam cu autobuzul din Măgurele, cel mai probabil către cursuri. Nu am prins loc pe scaun, cum des ni se întâmplă multora dintre noi. La una dintre stații urcă un domn care ar fi putut servi cu ușurință drept portret de politician: cămașă, costum și o burtă care avea lățimea de încă vreo 2 ori cât a restului corpului. La următoarea stație, o bătrână neîngrijită își face loc cu greu loc în vehiculul deja plin. Ducea cu ea un sac plin cu fier vechi, probabil furat, pentru a îl vinde pentru o pâine sau niște băutură, nu contează ce. Cei doi nu s-au privit nicio clipă. Domnul părea prea stresat de înghesuială; femeia, cu lacrimi în ochi, încerca să nu deranjeze prea mult cu fiarele ei… nu reușea.
Într-o altă zi, de data asta în tramvai, dar pe același drum către facultate, un alt contrast m-a tulburat preț de câteva stații. Tot un domn în costum, însă unul care părea foarte scump, pantofi strălucitori și ceas asemenea, își etala în tăcere prezența exotică pentru acest mijloc de transport. Aproape de capăt, urcă, la fel ca în fiecare zi, vânzătorul ambulant cu a sa „alifie chinezească la 5 lei”. Privindu-i, mă gândeam cât de diferite pot fi lumile celor doi și totuși ambii erau acolo, în fața mea.
Revenim în autobuz, într-o zi în care îmi lăsasem căștile în cameră sau nu le foloseam. În acel moment am fost martorul celei mai tulburătoare întâmplări. La o mică distanță față de mine, vorbea la telefon o mamă despre fiul său care intrase recent la liceu. Era bucuroasă, fusese competiție mare pe locuri, dar băiatul ei a avut o medie suficient de mare cât să-i permită accederea pe băncile acelei instituții. Puțin mai în spate, neauzită de ceilalți pasageri, o altă mamă purta un batic negru. Fiul ei murise de curând într-un accident, chiar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Și, printre toți acești oameni, pe unul dintre scaunele „monotone” (cum le zic eu), dar de obicei în picioare, mă aflu eu, purtând-mi singurătatea în buzunare, în palme, minte și suflet. Neobservat de nimeni, însă observându-i pe toți. Și poate că singurătatea este unul dintre cele mai grele sentimente pentru că nu ai cum să o împarți cu cineva, altfel nu i s-ar mai spune așa, ar avea altă denumire…
0 thoughts on “RATB sentimental”