Când eram mic, o voce mi-a spus să scriu. Nu m-a avertizat, însă, că voi fi renegat, exilat și lovit din cauza asta. Nu mi-a spus că voi vedea cel mai pur întuneric chiar în mijlocul zilei. Nu mi-a spus că, deși voi putea vedea foarte clar obstacolele, cu mult înainte de a ajunge la ele, nu am să pot cu niciun chip să le evit. S-au închis și s-au deschis prea multe pleoape peste subiectul ăsta.
Când eram un pic mai mare, am auzit vag o melodie. Am început să mă iau după sunet, dar nu am ajuns niciodată nicăieri. Nu am găsit niciun instrument care să redea acea melodie exact așa cum o aud. Nu am găsit niciun vers care să i se potrivească mănușă și, totuși, melodia nu părea completă. Nu am reușit nici să o opresc.
Când am ajuns în prezent, am descoperit de fapt pentru ce fusesem programat. Dar tot existau o grămadă de bug-uri în cod, iar programatorului nu îi mai păsa. Mi-am dat seama că o interfață, oricât de plăcută sau ușor de folosit ar fi, nu scuză funcțiile implementate prost. Iar uneori e invers 😀 ! Și, de asemenea, oricât de utile ar fi interfața și funcțiile unui program, acesta nu are niciun sens dacă nu este folosit de nimeni!
Cel mai important lucru pe care l-am învățat până acum este că, dacă ai o carte pe masă, muzică în suflet și ești mereu conectat cu restul lumii, poți întreține iluzia că trăiești! Chiar dacă în adâncul tău știi că e doar o iluzie!