Azi am multe cuvinte de transmis către voi așa că voi împărți acest articol în două paragrafe mai mari. M-am gândit eu (nu chiar de capul meu, ci ca participare la Super Blog, la proba cu nr. 6, susținută de www.avizez.ro) să vă povestesc despre amprenta energetică a biroului meu. Dar pentru că nu am avut un birou propriu-zis nici unde am lucrat și nu pot numi astfel nici masa de unde blogăresc de acasă, am să vă vorbesc, totuși, despre (fiecare dintre) acestea. Și ca să nu amestecăm acriturile cu dulcețurile, am rezervat câte un paragraf pentru fiecare.
Această primă parte conține și o istorioară (zic eu) amuzantă. Dar să încep cu începutul. M-am și săturat să tot povestesc despre fostul loc de muncă, dar mă provoacă concursurile astea, n-am încotro 😀 . Voi știți deja că am lucrat într-o fabrică de mezeluri, însă nu cred că am povestit foarte mult despre interiorul acesteia. Trec repede pe lângă poartă și vestiar. Ajungem într-un hol mare, despărțit de un perete de sala de mese. În peretele opus tronează un ventilator destul de mare, mai mereu pornit (era vară). Pe unul dintre pereții care îi leagă pe primii doi se află cele 5 (da, 5, cu „literă” mare) tonomate de cafea. Coborâm. Aici, pe tavan, pe lângă necesarele neoane, ventilatoare uriașe la fiecare 5-10 metri, pe alocuri duble, se chinuie să mențină fabrica la o temperatură optimă. Nu prea reușesc, înăuntru înregistrându-se vreo 13 grade Celsius, în loc de 6. Iar asta când funcționează, căci am avut și câteva zile în care temperatura s-a apropiat de 20 de grade. Doar zidurile fabricii știu pe unde se pierde toată acea energie și doar o termografie ne-ar putea spune și nouă. Intrăm în camera/hala unde avea loc activitatea propriu-zisă, „biroul„. L-am numit așa pentru că trebuia să mai și notăm diverse lucruri, iar atunci apelam la mesele ce se aflau acolo pentru alte scopuri, dar și la orice suprafață plană pe care puteai pune o hârtie pentru a inscripționa ceva pe ea. O mare parte din pereți era acoperită cu diverse utilaje: feliator, ambalator, etichetator etc. Acestea stăteau tot timpul în priză, chiar și în rarele momente când nu erau folosite. Muncitorii nu se gândeau absolut deloc la o economie a resurselor, fie ea cât de mică. Dar utilajele o făceau, oarecum. Pentru că, deseori, refuzau pur și simplu să funționeze. Cea mai mare economie la energie electrică a fost făcută într-o joi , când, pentru vreo 2 ore, s-a luat curentul în toată fabrica. Tehnologie învechită, antică, după părerea mea, ce să-i faci?! Așa e în multe locuri din țară, din păcate.
Dar să trecem la „dulcețuri”, adică la „biroul” de acasă. Acesta e, de fapt, o banală masă pe care stau într-o dezordine organizată un teanc de cărți, unul de caiete, vreo 10 pixuri, laptop-ul și mixerul audio. Am și un mic televizor alături, pe o nu-știu-cum-să-i-zic. Televizorul este mai tot timpul oprit.Laptop-ul, deși mai mereu pornit, ia și el pauze când ies la cafea, când privesc la televizor și, desigur, când citesc. M-am gândit eu așa că, dacă nu prea economisesc energia, măcar să nu o consum în exces. Dacă nu scot aproape niciodată aparatele din priză, măcar să le mai opresc, Iar economia cea mai mare o fac cu (feature) telefonul meu, pe care îl încarc de două ori pe lună.
Hai că am terminat. Mă bucur că ai stat cu mine până la final. Acum am să te ascult eu pe tine!