Solipsism…

Închide ochii, astfel încât să poți auzi întunericul, acesta este singurul lucru de care nu mă pot îndoi. Fă un pas în adevăr, apoi deschide-i. Nimic din ce era înainte nu mai este și poți îmbrățișa „noua” realitate ca fiind singura care a existat și va exista; ca și cum ai fi pășit printr-un portal.

Aici totul este static, de parcă te-ai afla într-o fotografie. Una veche, care și-a pierdut culorile sau poate nu le-a avut niciodată. Pentru că este posibil ca acestea să nici nu fi existat. O fotografie în care, pentru a-și păstra proporțiile originale, obiectele trebuie să se micșoreze atunci când te apropii de ele. Iar pentru că spațiul are acum doar două dimensiuni, distanța dintre două puncte fixe A și B va fi mai mare pe drumul de întoarcere decât pe cel de venire.

Aici nu există voci sau viață, nu este un vis. Pe măsură ce petreci mai mult timp, devii una cu mediul înconjurător, adică o hârtie developată prost. Te simți ca atare. Închizi ochii din nou și mai faci un pas. Nimic nu mai există acum pentru că, de fapt, nu a existat niciodată. Și e imposibil să faci saltul înapoi…