Inițial am vrut să folosesc o exprimare mult mai dură, însă cafelele de azi mi-au îndulcit puțin gândurile, asta până în urmă cu câteva minute. Eu sunt singura persoană cu care îmi permit să fiu dur, pentru că îmi cunosc reacțiile și mă înțeleg cel mai bine.
Și corpul articolului trebuia să fie diferit, trebuia să fie despre eșecuri. Doar că nu mai am puterea să scriu despre ele. Puțina energie rămasă se îndreaptă către câteva întrebări cărora le caut răspuns: de unde a pornit șirul de ghinioane? Ar fi greșit să dau vina pe depresie, căci acestea sunt mult mai vechi și doar o parte dintre cauzele care au declanșat-o.
Finalul nu mai știu despre ce trebuia să fie. Cu siguranță nu ceva care să dea un exemplu pozitiv sau să încheie chestia asta într-un ton mai bun.
Până și articolul ăsta e jalnic, ca orice strigăt disperat și neauzit. Cuvintele astea sunt tot ce a rămas din speranța unui „mâine” mai bun.
Poveștile trebuie să continue! Dar nu așa…
Simt același tip de disperare zi de zi și mai răcnesc în câte un articol. Vai și amar de cei ce mă vor supăra când mă găsesc așa…