s-a înnorat deodată peste micul meu colț
și norii aveau șerpi și sulițe
din creierii munților ieșeau trâmbițe
iar apele nu mai clipeau de frică
șușoteau copacii prin văi
intimidați de ochii tăi
pe care eu îi căutam prin locuri neumblate
păzite de urși și de uși
la un moment dat s-a ascuns dimineața
a refuzat să mai dea bună ziua cu pământul
vântul nu mai făcea plecăciuni ci se izbea de-a dreptul
de malurile plecate-n rugăciuni
mistreții făceau hora-n jurul focului
la muzica unui veverițoi cu cimpoi
poate or reuși să îmbune fulgerul
să ne lumineze pe-amândoi
tu stăteai la pândă după o secundă
singura care a vrut să te ascundă
și mi-ai sărit în inimă ca o așchie
pe care nu am vrut s-o scot
de atunci îmi vorbește sângele
eu îi cânt să-l adorm
aștept să mă fulgere
să mi te tatueze pe retină
în mine-n veci să te rețină
(fotografie de la Abel Escobar via Pixabay)