îmi dau pansamentele jos
să-mi vezi urletele din spatele ochilor
spinii care râd și mârâie la mine
bombele care bat pas milităresc în jurul meu
frica mi-a speriat somnul de noapte
o speranță șchioapă care umblă în zdrențe
e cu mâna pe mine ziua
îmi curg sentimentele pe stradă
lumea calcă pe ele mulțumită de sine
tu fluieri să alerg mai repede
cu sufletul gol
mi-e inima ceas de perete
Tu ești monstrul? Că am senzația, din versuri, că ea e cea cu sângele rece, să zic așa. 🙂
PS: M-au confuzat articolele similare, nu înțelegeam cum se continuă versurile cu proză, până m-am prins. 😀
În cazul ăsta ești victimă, nu monstru. 😛
Și victimele pot fi monștri. 😀
Da – eu sunt monstrul pentru că nu mă pot apăra de acel sânge rece!