(după o idee a lui Russell T Davies)
Era o zi cu soare pe planeta Ghloe. Locuitorii munceau, locuințele străluceau, iar atmosfera cânta, la propriu. Trhdar se întorcea de la niște cursuri când i-a venit ideea de a își construi un spațiu numai al lui în care să pună sau să facă doar ce vrea el.
Tânărul Trhdar a schițat timp de o săptămână planurile pentru viitoarea s-a construcție. Nu trebuia să fie ceva foarte mare, însă un obiect destul de rezistent, un fel de cutie. A mai durat încă pe atât până a făcut rost de materiale. Pentru că avea și alte activități, dar și din cauza problemelor apărute pe parcurs, construcția s-a apropiat de final după mai bine de un an. Acolo unde s-a împotmolit. Pe planeta Ghloe, unde nu existau uși, nu apăruse nici conceptul de balama. Ideea salvatoare a lui Thrdar a fost, cu ajutorul altcuiva, să își încorporeze propriile mâini în proiectul său. Proaspăt terminată, cutia nu a apucat să fie folosită, ci a fost uitată într-un loc ascuns…
…unde avea să fie găsită o sută de ani mai târziu de către Adhron. Acestuia i s-au părut interesante schițele aflate în proximitate și s-a hotărât să îmbunătățească proiectul. Adhron s-a gândit că obiectul în starea actuală limita spațiul, în loc să îl îmbunătățească. Așa că a lucrat mai bine de 2 ani la o „pompă de realitate” care să comprime obiectele, astfel încât să încapă mai multe în cutie decât în același spațiu în afara ei. Din păcate, nu a apucat să își testeze invenția, ba chiar a abandonat-o, după ce a implementat în ea chiar plămânii săi…
…ca ea să fie găsită de Rheldar peste încă 100 de ani. Acesta a făcut testele necesare, toate finalizate cu succes, apoi a adăugat o interfață interdimensională, astfel încât compartimentarea cutiei putea fi reordonată în orice mod imaginabil sau nu. Pentru ca schimbarea să rămână posibilă în permanență și-a transferat mintea în obiect, Rheldar fiind singurul care înțelegea aceste concepte în momentul respectiv. Și cutia s-a pierdut…
… pentru alte câteva sute de ani. Dhhaar a dat întâmplător de ea. Lui îi plăcea să zboare. A adăugat motoare care o puteau ridica de la sol câțiva metri pentru câteva minute și se putea deplasa cu obiectul pe o distanță de alți câțiva metri. În final, a ajuns să își implanteze propriile picioare în proiect, ca acesta să poată „merge” mai departe…
… și asta a și făcut. Cutia a plecat și a tot călătorit până când, după 500 de ani, l-a găsit pe Irohv. Ceasornicarul, cu ample cunoștințe abstracte despre timp, și-a pus și el amprenta pe cutie, dotând-o cu un mecanism care o putea deplasa înainte și înapoi… în timp. Însă a fost nevoit să își lase chiar inima în mecanism, fiind sigur că astfel ambele entități vor continua să funcționeze/trăiască. Dar cutia s-a speriat și s-a ascuns…
… cu 1000 de ani înainte ca primul strop de sudoare să cadă pe acest proiect. Căci în această perioadă a existat un copil, Shihdiv, care a găsit un mod de a face un lucru real doar gânindu-se la el. La câteva secunde după ce și-a imaginat-o, cutia a apărut în fața lui. A intrat, observând că toți pereții (care uneori erau mai mulți de 4, alteori mai puțini) purtau inițialele T.A.R.D.I.S. Nu știa că acestea vin de la creatorii aparatului și nici că fiecare dintre ei a lăsat aici o parte din corp, așa cum și Shihdiv avea să lase chiar după prima călătorie. Nu numai sângele, ci chiar sufletul acestuia s-a impregnat în mecanism, devenind una cu el.
Astfel, T.A.R.D.I.S., a ajuns să zboare (și chiar mai mult de atât) pilotat de cei 6 creatori ai săi, chiar din interiorul său. Ca orice novice, aparatul și-a dorit să „meargă” aproape de un soare, ceea ce i-a dereglat un pic instrumentele, ajungând pentru prima dată pe o altă planetă, necunoscută…