Există momente în viață când îți amintești de cine erai înainte. Când înainte? Înainte de schimbare. Înainte de acum. Pare că a trecut o viață, când de fapt a fost doar un an; unul în care totul a fost dat peste cap, când lucrurile care te-ar fi bucurat altă dată nu mai aveau absolut nicio importanță și toată energia era dedicată menținerii pe linia de plutire, supraviețuirii. Dar nu despre asta voiam să scriu acum…
Nici nu aș fi vrut să mai scriu despre trecut, însă mi-a venit ideea asta și nu puteam să scap de ea. Așa era și atunci. Îmi trecea o idee prin minte și o întorceam pe toate părțile până seara, continuând chiar și după ce mă lungeam, încercând să adorm. Apoi venea dimineața. În timp ce îmi beam cafeaua aveam un singur gând: ceea ce urma să scriu aici. Și speranța. Speranța aia că și celorlalți le va părea ideea tot atât de grozavă pe cât îmi părea mie. De cele mai multe ori nu era. Dar asta conta mai puțin. Pentru că rămânea speranța. Speranța că poate următoarea idee… Și așa treceau zilele, și nici nu părea foarte greu de cele mai multe ori.
Mi-a lipsit acest lucru în ultimul timp. Mi-a lipsit ambiția, mi-a lipsit dorința aia de a face ceva, dar și puterea. Eram minus om. Cumva, mi-am mai revenit un pic. Iar, în timp ce beam cafeaua de ieri, m-am simțit ca în urmă cu un an. Am simțit din nou speranță. Nu ca atunci, de fapt doar cât un fir de nisip adus de vânt cine știe de unde; poate din viitor. Dar este acolo. Nu știu dacă sau cât timp va rămâne, însă, pentru moment, este suficient cât să pot crede că poate, POATE, va fi un an mai bun!