Articolul de ieri nu a fost chiar întâmplător, plănuisem să scriu și azi ceva, îmi alesesem subiectul de câteva zile. Însă, pentru că în seara asta mi s-a întâmplat un lucru care m-a impresionat, am decis să scriu despre asta.
Mă aflam în tramvaiul obosit care circulă prin Rahova, mă întorceam la cămin după o scurtă plimbare. Tocmai am primit niște căști (despre care voi scrie și un review) și, firește, le aveam pe urechi, neauzind nimic din ce se spunea în jur. La un moment dat, o bătrână din apropiere îmi face semn și (deduc că) spune să o ajut să își coboare rucsacul pe roți (știi tu, strămoșul trollerului), ea având și un cățel cu sine; fără să îmi dau căștile jos, fac semn din cap că „da”. N-am putut să mă concentrez asupra muzicii, bătrâna parcă privea insistent spre mine. Dau căștile jos, ea spune „nu cobor aici, la următoarea”, ceea ce era și mai bine, căci acolo aveam să părăsesc și eu tramvaiul.
Mă așez în dreptul ușii și o ajut cu geanta. Mă întreabă dacă primesc o ciocolată. Îi spun că, dacă are nepoți mici, mai bine le-ar da-o lor. O familie de rromi cumsecade (da, mă, există și d-ăștia, nu e prima dată când văd) intră cu politețe în discuție, spunând că nu ar fi chiar frumos să refuz. Îmi întăresc afirmația anterioară, zicând că eu mi-aș putea lua singur (aproape o minciună, dar chiar nu-mi doream să privez pe nimeni de sentimentul de a primi ceva de la bunici). Între timp bătrâna era deja cu mâinile în geamantan, scosese ciocolata și mi-o înmâna. Încerc o glumă: stai, bre, întâi să te ajut să cobori asta și apoi decizi dacă merit sau nu.
În fine, ajunge tramvaiul în stație, ajut femeia cu bagajul, după cum promisesem. Înainte să se îndrepte în direcția ei îmi spune că fata ei a fost pictor și „a murit de supărare”. Asta se adaugă la multe alte povești reale cu și despre depresie pe care le-am întâlnit în ultimii ani și dovedește că chestiei ăsteia nu-i pasă dacă ești cunoscut ca Avicii sau Chester de la Linkin Park sau ești fata unei bătrâne din tramvai care poate a văzut în mine nepotul pe care nu a apucat să îl aibă.
One thought on “„A murit de supărare…””