Articole scrise la nervi

Există momente în viața multor oameni când se enervează foarte tare și fac anumite lucruri pe care apoi le regretă mai mult sau mai puțin. Nu-i tocmai cazul meu. Cu greu, foarte greu, și foarte rar mă enervez. De asemenea, nu mă pot supăra pe persoane, ci doar pe situații. Dar în cea mai mare parte a timpului sunt aproape la fel de calm ca o piatră (funerară).

Totuși sunt unele momente în care sunt ușor deranjat de ceea ce văd în jurul meu. Iar în acele momente scriu. Tonul e diferit de cel obișnuit și asta se vede în modul în care se comportă articolele. Cea descrisă mai sus a fost și situația următoarelor articole, pe care nu le regret.

În prima zi a lunii iunie scriam despre comunicatele de presă care se adună în inboxul meu mai ceva ca albinele la o tarabă cu flori. Am scris acolo cum le tratez eu și cam cum s-ar putea schimba lucrurile.

Un pic mai târziu, spre sfârșitul lunii august, scriam despre cum am descoperit cu părere de rău că schimbul de like-uri, pe baza „reciprocității”, e la fel de folosit ca în urmă cu mulți ani, atunci când a fost inventat. Aici am scris și de ce cred că această practică devine în prezent tot mai nocivă pentru afacerea din spatele unei „banale” pagini de Facebook.

Aceste articole s-au comportat mult mai bine decât alte scrieri de-ale mele din aceeași arie. Surprinzător? Deloc, aș îndrăzni să zic. În primul rând, acest ton i-a făcut pe mai mulți să dea click și să citească. În plus, am primit și câteva răspunsuri, atât pe blog, cât și în privat. Nu aș putea spune că au fost tocmai apreciative, dar nu asta contează cel mai mult în spațiul virtual, ci faptul că au existat. Ceva din acel ton a făcut pe cineva să nu rămână indiferent și să spună cum vede el lucrurile.

Acum, „descoperirea” asta chiar nu e mare secret. Doar am observat că și eu am, uneori, suficientă forță în cuvinte cât să mișc măcar o pietricică. Problema e că, deși aceste scrieri sunt la fel de naturale ca poeziile izvorâte din depresii, ele apar doar în acele momente când ceva mi se pare destul de deranjant. Iar eu, după cum spuneam la începutul articolului, sunt cea mai calmă persoană pe care ai s-o cunoști vreodată.