Cele mai multe imagini le port în suflet. Nici nu știu exact când am început să fotografiez mai des, dar, cel mai probabil, pot asocia asta cu începutul depresiei, care este tot mai prezentă în viața mea. Nu obișnuiesc să călătoresc prea departe, așa că primele poze au fost captate în parcurile din orașul meu, Călărași, și au fost însoțite de fiecare dată de câteva versuri. Am început să surprind, la început fără să îmi dau seama, tot mai multe locuri și stări odată cu sosirea la București, una dintre primele imagini fiind cea de mai jos.
Deși cu mintea și sufletul mă duc deseori foarte departe, nu am cum să fac fotografii acolo; însă pozez aproape zilnic câte ceva de pe unde mă duc picioarele. Nu caut locuri anume, ci mă „limitez” la cele prin care mă duc cu alte „treburi” sau cele pe lângă care trec zilnic, cum ar fi, de exemplu, parcul Cișmigiu sau…
Uneori trec fără să îmi dau seama pe lângă anumite „obiective”, iar, alteori, parcurg o mică distanță în plus pentru a putea vedea monumente care sunt „prin zonă”.
Dar de cele mai multe ori nici măcar nu fotografiez lucruri importante, ci, dimpotrivă, imagini care îmi transmit mie o anumită poveste și vor ca eu să o spun mai departe. Până în toamna trecută nu m-aș fi gândit vreodată că fotografia se poate lega atât de frumos cu poezia, dar iată-mă acum făcând versuri și din imagini.
Așadar, de fiecare dată când caut o călătorie nouă, am grijă să îmi trimit mai întâi sufletul în recunoaștere. Și, așa, ca o dorință spre mai departe, pe viitor aș vrea să o fotografiez pe ea…
*mărturisire „forțată” de momondo și (tran)scrisă pentru Spring SuperBlog 2017