Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Am urcat in trenul groazei
si nu pot sa-l opresc
ma zbat in spasme
si-n sange clocotesc
cu palme transpirate
indelung ma curentez
cu sperante furate
violent ma exteriorizez
nu-s vieti prea importante
cu mine-n acest tren
cu ultima suflare
aleg sa-l deraiez
liniştea din aglomeraţie
gălăgia din suflet
Respiră! Ascultă! Iubeşte!
Mă văd peste zece ani
într-o ramă de plastic
strângând mâini străine
plasticul ieftin
decolorat
îi dă viaţă imaginii
pe care-o ţine prizonieră
pe spatele maginii
e scris un an
fără importanţă
din poză zâmbesc
către alţi ochi cartonaţi
se pare că
m-am dedublat
privesc din poză
şi exteriorul este fals…
se naste din cuvant
ca sa gadile urechi
si sa umezeasca ochi
sta doar cat bate vantul
naste ecouri lungi si triste
iti spune ce e viata
si cum ar trebui sa fie
ti-aduce aminte cum sa visezi
poetul,
acest arbore
din scoarta caruia rupem toti
insa el tot nu vestejeste
ba chiar
creste mai inalt
ca sa-si ofere umbra copiilor
In vise e mai intuneric
Ura se stinge cu lacrimi
Si samburele ce ramane
Modifica senzatii
In vise totul e mai negru
Dar nici nu vreau lumina
Presiunea e prea mare
Ricoseaza din pereti
Pasesc pe petale de suferinta
Cu pumnale sub talpi
Incerc s-o fac cu credinta
Alerg spre vise
Insa sunt prea departe
Raman cu ura