Concluzia/Sfârşitul iubirii

Toamna a îngenuncheat la picioarele mele. Părul ei castaniu părea blond văzut în soare. Eu vorbeam cu mine însumi despre anii ce au trecut. Ea împletea un coş de nuiele. Nu era nimic acolo. Nu era pădure, nu era un deal, era doar un buştean culcat de timp.
-De cât timp stai acolo, cu acel coş?
-Din totdeauna. Mi-a plăcut să cos!
De fiecare dată când primeam acest răspuns o vedeam cum îşi aşează fustiţa peste picioarele fine ca lacrima. Apoi îmi întorceam privirea în altă direcţie. Ea venea la mine, mă săruta pe obrazul drept, dar niciodată pe stângul.
Era vis şi lene deopotrivă. Era un vapor în derivă. Din când în când, vaporul devenea şalupă şi şalupa, o simplă barcă cu vâsle. Iar noi vâsleam amândoi spre ţărm.
-De cât timp vâsleşti?am întrebat.
-Din totdeauna!
Apoi lăsa vâsla şi îşi aşeza fusta peste picioare. Zâmbind, ne îmbrăţişam şi apoi începeam iar să vâslim.
Era întuneric. Clopote gri răsunau până în foişorul în care ne aflam. Eu încercam să-i povestesc ceva, dar ea era cufundată în studiul cerului.
-De cât timp priveşti stelele?
-Iar mă întrebi asta? Nici nu mai ştiu ce să-ţi răspund.
Se întâmplase ceva! M-aş fi aşteptat să aud obişnuitul: Din totdeauna! Însă acest răspuns şi răceala cu care îmi vorbea m-au împins la nesăbuitul gest de a-i săruta buzele. Doar că nu ne-am rezumat la sărut… A fost o noapte rece. Dar nu mai conta, căci stăteam îmbrăţişaţi, lungiţi pe canapea. Şi visam…visam…
Dimineaţa rămăseserăm doar noi. Dispăruse foişorul, oceanul, barca, buşteanul. Doar noi! Am trezit-o!
-De când dormi?
-Din totdeauna, cred. Dar tu de ce te-ai trezit? Nu ţi-a plăcut visul ce l-ai avut…?
-Deci a fost doar un vis!?
-Poate!
-Trebuie să ştiu sigur!i-am spus.
-Vino aici! Îmbrăţişează-mă! Simţi ceva?
-Nu.
-Oare, viaţa însăşi nu este un vis?
Această întrebare m-a aruncat într-un şir negru de gânduri. Trebuia s-o găsesc pe ea ca să-mi răspundă. Dar ea era lângă mine şi nu ştia nimic. Era inconştientă.
-De ce eşti inconştientă? Cât timp vei rămâne aşa?
-Sunt inconştientă pentru că iubesc. Şi voi rămâne aşa până îmi vei spune şi tu că mă iubeşti.
Era însăşi viaţa care mă întreba dacă vreau să trăiesc. Şi eu i-am răspuns:
-Da, te iubesc!