Toamna a îngenuncheat la picioarele mele. Părul ei castaniu părea blond văzut în soare. Eu vorbeam cu mine însumi despre anii ce au trecut. Ea împletea un coş de nuiele. Nu era nimic acolo. Nu era pădure, nu era un deal, era doar un buştean culcat de timp.
-De cât timp stai acolo, cu acel coş?
-Din totdeauna. Mi-a plăcut să cos!
De fiecare dată când primeam acest răspuns o vedeam cum îşi aşează fustiţa peste picioarele fine ca lacrima. ... Citește mai departe!