ar trebui să inventăm emoții noi
pe care să le simțim doar noi
A trecut ceva timp de când am început să te citesc. Atunci nu îți cunoșteam vocea, acum ți-o știu. Este departe, însă vorbește dintre rânduri de parcă am avea frunțile rezemate una de cealaltă. De parcă aerul pe care îl faci să vibreze îmi atinge timpanele ca un sărut de noapte bună. În momentul ăsta parcă nu te citesc. Parcă îmi vorbești direct mie, iar toți ceilalți oameni sunt spectatori. Iar noi suntem doi actori sătui de repetiția acelorași roluri. Parcă nici nu am mai juca, dar, cumva, piesa deja a început și trebuie să ne adaptăm din mers. Însă pun pariu că niciunul dintre noi nu ar recunoaște. Am spune că ne-am pensionat sau ceva de genul. Chiar dacă am ști că este pe caz de boală – boala cuvintelor și a tăcerilor.
Vreau să dau cuvintele la o parte și să văd că(-mi) zâmbești; din tăceri să facem amintiri și povești. Apoi pun cuvintele la loc, că știu că acolo te găsesc. Dar dacă tac, atunci în numele cui vorbesc? Și cum ai să mă mai găsești?
Dar de ce îmi fac astfel de griji? Poate că tu nici nu exiști. Cred că ești doar o altă iluzie de-a mea…
ce zici că sunt iluzie
ce-ți mai place să te minți poete