Trist e trecutul de după operaţie,
Durerii nu-i pot găsi o comparaţie.
Creierul meu se sperie,
Dragostea îi dă debranşări în serie.
Vedeam neclar ce am în faţă,
Dragostea intra în ceaţă.
Foarte puţin o mai puteam vedea
Şi-ncep să mă-ntreb: Cine era?
Era o fată cu mirări prea dese
Ce doar de mine pot fi înţelese.
Dar eu nefiind cine eram,
Numele ei nu mi-l aminteam.
Credeam că soarta-mi face glume,
Aveam acelaşi creier şi acelaşi nume.
Totuşi inima altfel bătea
Şi cu ea nu mai puteam comunica.
Fata luă o sticlă şi-o făcuse zob,
În călimară a înmuiat un ciob.
Şi-şi scrisese numele în locuri multe:
Îi era frică că o să şi-l uite!
Doi oameni fără creier sunt periculoşi,
Dar cred că noi suntem mai norocoşi.
În situaţia în care nu ne ştim
Putem mai lesne să iubim.
Şi jur, aici pe blog, în faţa ta,
Că dacă voi avea ocazia
De tine să mă mai îndrăgostesc,
Numele tău o să mi-l amintesc!
…frumoase si realiste poezii!…nu pot sa cred ca mi-a mai vizitat si mie cineva blogul ala uitat pana si de mine!…ce pot sa zic mai mult decat Felicitari si bafta in continuare!…
Îţi mulţumesc mult. De ce nu ai lăsat link cu ‘blogul ăla uitat până şi de tine’?
pentru ca am plecat de la inceput cu ideea ca nu o sa „se bucure de prea mult succes!”….
E foarte frumoasa>:D<
Foarte frumoasa poezia…sa mai scrii.