Hai SĂ NU ne sinucidem!

Știu că ăsta e un subiect sensibil, însă cred că trebuie readus în discuție din când în când pentru că încă nu este înțeles de toată lumea. Nici eu nu am înțeles multă vreme de ce unii oameni recurg la asta, nici măcar atunci când (din cât îmi amintesc) am auzit că cineva din familie a fost găsit spânzurat. De fapt, din punct de vedere empiric nici acum nu pot înțelege sinuciderile. Însă, datorită facultății și discuțiilor cu alți oameni care s-au luptat cu depresia, cred că o pot înțelege (măcar un pic) la nivel psiho-social.

Te anunț încă de pe aici (sau poate trebuia chiar mai la început) că eu nu mă gândesc deloc la o astfel de soluție radicală. Însă motivul s-ar putea să te șocheze. Percepția pe care am observat-o cu privire la cei care aleg să trăiască poate fi foarte diferită: de la mitul „promovat” prin anumite locuri că doar cei lași nu se sinucid, lucru cu care nu sunt de acord, eu fiind de părere că îți trebuie curaj (și poate puțină nebunie 🙂 ) pentru a trăi, de care eu nu cred că duc lipsă; până la ideea că nu ai făcut-o pentru că nu ești în stare gravă sau, mai rău, convingerea că „depresia este o prostie și marș la muncă”, după cum bine puncta cineva ieri la un curs. De aici se ajunge uneori la niște „glume” foarte proaste, după cum îmi amintesc că i s-a întâmplat cuiva în perioada liceului; cu atât mai rea e situația cu cât acele vorbe veneau din partea unui profesor, care cred că ar trebui să fie primul care să înțeleagă aceste lucruri, indiferent de materia pe care o predă.

Revenind la mine, redau o discuție pe care am avut-o cu câteva săptămâni în urmă cu un prieten, și el depresiv. Spuneam așa (chestie pe care am mai scris-o pe blog într-o formă sau alta): „Eu nu mă gândesc la sinucidere! Știi de ce? Am avut mereu curiozitatea astea să văd până unde se va ajunge. Și, chiar dacă a fost din ce în ce mai rău, eu am continuat să îmi pun întrebarea asta, chiar dacă știam răspunsul și nu mai eram surprins de el: oare se poate și mai rău?”

Chiar dacă sunt destul de nepăsător față de moarte, nu vreau să îi ușurez cumva munca. Adică și atunci când se mai întâmplă să traversez strada prin loc nepermis sau pe roșu (recunoaște, toți o facem), mă asigur temeinic. Iar dacă voi fi găsit vreodată întins pe lângă vreo clădire, cu siguranță am fost împins. Nu îmi plac înălțimile! Știu că au mai rămas câteva modalități, dar… nu. Hai SĂ NU ne sinucidem!

din moarte poți face ceva
frumos doar dacă trăiești