A trecut ceva timp de când nu am mai văzut un film, exceptând serialul Doctor Who, la care sunt pe la episodul 11 din sezonul 5 (1968). Seara trecută am ieșit puțin din rutină și mi-am amintit câteva posibile motive pentru care nu mă uit la lungmetraje. Nu e vorba că nu aș avea răbdare sau că aș fi prea pretențios cu privire la genul filmului. De fapt, cel de aseară a combinat destul de bine acțiunea cu comedia. Câteva cuvinte despre Baywatch 2017 (căci acesta e filmul în cauză) am scris pe blogul lui Emil. Aici voi scrie dintr-o altă perspectivă.
Nu îmi place să mă uit la filme singur. Multe dintre activitățile mele (incluzând, dar nelimitându-se la 🙂 ), mersul la cursuri sau la film) sunt doar niste pretexte pentru a intra în contact cu lumea. Cel mai rău lucru pe care îl poate face o persoană depresivă este să se rupă de ceilalți; eu mi-am dat seama încă de la început și am făcut tot ce am putut pentru a nu lăsa asta să se întâmple. Plus că te simți altfel atunci când ai activități comune cu prietenii sau alte persoane importante pentru tine.
O altă cauză ar putea fi nivelul ridicat de empatie pe care sunt nevoit să îl car după mine zilnic (și despre care am să mai scriu într-un viitor articol). Ceea ce poate îi atrage pe unii oameni la un film, pe mine m-ar putea respinge, pentru că cea mai mică încărcătură emoțională îmi poate schimba instantaneu dispoziția și nu în bine. Dar să nu zăbovim prea mult în zona asta. 😀
Ieri seară văzui un film și, chiar dacă nu sunt cinEmil, pardon cinefil :)), mă bucur că am reușit să adun câteva cuvinte despre el. Îmi place să fac lucruri și să scriu despre ele. Ce nu îmi place e că, tocmai când simțeam că îmi intru-n normalitate cu scrisul, apar problemele. E deja a doua dată în mai puțin de o săptămână când scriu fără țigări, ca în cazul interviului pe care l-am dat sâmbătă, și, la fel ca la începutul meu în blogging, va trebui să îmi redactez articolele pe smartphone, căci laptopul a cedat din nou.
Hai, gata cu asta, mâine poate vă scriu despre ceva mai vesel! Sau nu.